CAZUL AL HUSIN C. BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA

SECŢIUNEA A PATRA
CAZUL AL HUSIN C. BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA
(Cererea nr. 3727/08)
HOTĂRÂREA
STRASBOURG
07 februarie 2012
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute la articolul 44 § 2 din
Convenţie. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.
________________________________________

________________________________________

În cazul Al Husin c. Bosnia şi Herţegovina,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei
Camere compusă din:
Lech Garlicki, preşedinte,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
Zdravka Kalaydjieva,
Nebojša Vučinić,
Vincent A. De Gaetano,
Ljiljana Mijović, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând cu uşile închise la 17 ianuarie 2012,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3727/08) împotriva Bosniei
şi Herţegovinei, depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (”
Convenţia “) de către un sirian naţional, domnul Imad Al Husin (“reclamantul “), la data de
22 ianuarie 2008.
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul O. Mulahalilović şi Vasa
prava, o organizaţie non-guvernamentală locală. Guvernul Bosniei-Herţegovinei
(“Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său,
Doamna M. Milic.
3. Reclamantul a pretins, în special, că deportarea sa îl va expune
la riscul unui tratament contrar articolului 3 din Convenţie şi că
detenţia sa a constituit o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie.
4. La 29 ianuarie 2008, o Cameră a Secţiunii a Patra a Curţii
a decis, în interesul părţilor, precum şi a bunei desfăşurări a
procesului, de a indica Guvernului precum că reclamantul nu ar trebui să fie
expulzat în aşteptarea deciziei definitive a Curţii Constituţionale a Bosniei
şi Herţegovina, în cazul său (AP 1222-1207), şi pentru o perioadă de cel puţin şapte
zile de la notificarea acestei decizii (articolul 39 din Regulamentul Curţii).
După ce Curtea Constituţională a livrat decizia sa, reclamantul a depus o altă cerere pentru a solicita o altă măsură provizorie la data de 27 octombrie 2008. Având în vedere
faptul că reclamantul nu a fost supus expulzării (în special, deoarece un
ordin de deportare nu au fost încă emis), la 29 octombrie 2008 Preşedintele interimar al Secţiunii a Patra a Curţii a decis să refuze această cerere.
5. La data de 12 octombrie 2010, Secţiunea a Patra a Curţii a decis să
informeze Guvernul cu privire la cerere şi să se pronunţe cu privire la admisibilitatea
şi fondul cererii în acelaşi timp (articolul 29 § 1).
6. La 13 ianuarie 2011, Preşedintele Secţiunii a Patra a Curţii a acordat timp organizaţiei Human Rights Watch să prezinte comentarii a părţii terţe.
(Articolul 36 § 2 din Convenţie şi articolul 44 § 3 (a) din Regulamentul Curţii)
7. La 15 martie 2011, după ce un ordin de deportare împotriva reclamantului a fost emis şi a devenit definitiv, Secţiunea a Patra a decis, în interesul părţilor, precum şi întru buna desfăşurare a procesului, de a indica Guvernului că reclamantul nu ar trebui să fie expulzat în Siria până la o notificare ulterioară.
Pagina 1

ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
A. Fundal relevant în cazul de faţă
8. Ar putea apărea proeminent din examinarea dosarului că faptul principal în procedura domestică a fost asocierea reclamantului cu mujahedinii din Bosnia şi Herţegovina (“BH”) . Termenul “Mujahedini” a fost utilizat pe scară largă pentru a se referi la străini – în principal, din lumea arabă – care au venit în BH în timpul războiului în sprijinul musulmanilor bosniaci . Cu toate acestea, acelaşi termen a fost folosit pentru a descrie musulmanii locali care au aderat la străinii mujahedini, au aprobat ideologia lor şi s-au adaptat la modul lor de a se îmbrăca. Fenomenul a fost explicat de către Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (“TPI”), în Hadžihasanovi C şi Kubura, IT-01-47-T, § § 411 la 18, 15 martie 2006, şi Deli C, IT-04-83-T, § § 166-199, 15 septembrie 2008, după cum urmează.
9. Primii Mujahedini străini au ajuns în BH, în vara anului 1992 prin Croația și cu sprijinul autorităţilor croate. S-ar părea că sosirea lor a fost salutată de către autorităţile BH. În timp ce prezenţa cel puţin unora dintre mujahedinii străini părea să fi fost motivată de o
dorinţă de a oferi asistenţă umanitară populației musulman bosniace, majoritatea dintre ei au susţinut în mod activ lupta militară împotriva adversarilor musulmanilor bosniaci “, fiind gata pentru a efectua un jihad sau “războiul sfânt”. După cum a declarat Ali Hamad, un martor TPII de origine din Bahrain, care a venit in BH în 1992, unii mujahedini erau membri ai al-Qaida care au avut scopul de “creare a unei baze care să le permită să crească domeniul lor de operaţii “. Unii dintre ei au venit, de asemenea, pentru a efectua muncă misionară.
10. La sosire, mujahedinii străini s-au stabilit în diverse locaţii şi nu formau o entitate omogenă. Spre sfârşitul anului 1992, musulmanii bosniaci au început să se alăture mujahedinilor străini. Localnicilor li s-a oferit pregătire militară și oportunități de participare în acțiuni de luptă. Ei au primit de asemenea instruire religioasă. Un număr de grupuri care îmbinau mujahidenii locali și străini erau activi. Fără a aduce atingere cazurilor de luptă unii alături de alții, aceste grupuri au menținut identități distincte. Erau diferențe religioase și ideologice între ele care conduceau la ciocniri violente ocazionale.
11. La 13 august 1993, mujahedinii străini au fost organizați într-o unitate de
în cadrul forțelor locale a ARBH (Armata Republicii Bosnia şi Herţegovina) . Unitatea, numită “El Mujahedinilor”, avea baza în Zenica. Urmând înfiinţarea sa, unitatea a crescut semnificativ în dimensiuni. Până în 1995, ea a constat din aproximativ 1.000 de luptători. Deşi ideea iniţială a fost de a reface unitatea doar cu mujahedini străini, localnicii curând au întrecut numeric
membrii săi străini. Factorii care au motivat localnicii să se alăture au inclus:
o disciplină de regiment mai strictă, un grad mai bun de organizare, echipamente superioare,
moralul şi luptă; devotamentul său religios şi beneficii materiale. Unitatea
primea fonduri şi asistenţă de la multe organizaţii şi persoane din lumea islamică, inclusiv Fundația Islamică Al-Haramain  și Fundația Internaționala a Bunăvoinței . Institutul Cultural Islamic din Milano a oferit sprijin logistic.
12. El Mujahedinii au avut un număr de caracteristici care îi deosebea de unitățile ARBH regulate. Era condusă de mujahedini străini, care nu erau numiţi de către ARBH. În topul ierarhiei era un emir, care a fost descris ca persoana cu cel mai înalt rang în cadrul unităţii. Abu Haris, un libian, a fost primul său emir. În decembrie 1993, el a fost succedat de un algerian, Abu Maali, care a rămas în această poziţie până la sfârşitul războiului. O persoană diferită de emir, comandantul militar, conducea consiliul militar şi era responsabil pentru desfăşurarea operaţiunilor de luptă. În 1993, acest post a fost deţinut de un egiptean pe nume Vahidin sau Wahiuddin. După moartea sa, în octombrie 1993, un alt egiptean, Muatez, l-a succedat. Muatez a fost ucis în septembrie 1995. Unitatea avea un consiliu religios, Shura, care era organ suprem de luare a deciziilor. Acesta consta din aproximativ douăzeci de membri proeminenţi ai unităţii, cea mai mare parte de origine arabă. Emirul era ales de către Shura şi purta răspundere în fața ei. La sfârşitul anului 1994, Sheikh Shaban s-a alăturat conducerii unităţii. El a fost director al Institutului Cultural Islamic din Milano şi cunoscut a fi un extremist, care era bine conectat cu fundamentaliştii islamici din toată lumea (TPII s-a bazat în acest sens pe o hotărâre a Curţii Penale din Milano de la 1 ianuarie 2006). El a facilitat recrutarea de voluntari din ţările arabe pentru a lupta în BH. Deşi Sheikh Shaban nu deţinea o funcţie oficială în cadrul unităţii, membrii săi îl considerau a fi autoritatea politică şi chiar emirul real din cadrul unităţii. El putea emite hotărâri cu caracter obligatoriu (fatwa), şi autoritatea lui nu a fost niciodată contestată de Shura. Sheikh Shaban a fost ucis, împreună cu Abu Haris, la un HVO (punct de control militar al Consiliului de apărare croat)  la 14 decembrie 1995.
13. Acordul-cadru general pentru pace, care a marcat încheierea războiului din BH, a fost inițiat la o bază militară din apropiere de Dayton, Statele Unite ale Americii, la 21 noiembrie 1995 şi semnat la Paris, Franţa la 14 decembrie 1995. Articolul III din anexa 1A la acest acord a cerut retragerea tuturor forţelor străine, inclusiv consilierii individuali, luptătorii pentru libertate, formatorii, voluntarii, şi personalul din ţările vecine şi alte state, indiferent dacă acestea erau în mod legal şi militar subordonate la oricare dintre forţele locale. Luând  în vedere aceasta, la 14 decembrie 1995 ARBH a desfiinţat El Mujahedinii şi a ordonat membrilor săi străini să părăsească ţara până la 10 ianuarie 1996. În ciuda rezistenţei iniţiale, Shura a acceptat ca unitatea să fie desfiinţată. Se pare că premii, cum ar fi “Golden Lily”, s-au dat membrilor săi ca un stimulent pentru străini să plece. Membrii unităţii au primit, de asemenea, certificate ARBH de serviciu, care au asistat membrii săi străini la dobândirea cetăţenia BH. Întrucât majoritatea membrilor străini ai unităţii au părăsit BH, unii dintre ei (cum ar fi prezentul reclamant) au solicitat cetăţenia BH şi au continuat să trăiască în BH până la etapa prezentă.
14. După atacurile din 11 septembrie 2001, atitudinea oficială faţă de mujahedinii străini s-a schimbat dramatic. Mulţi au pierdut cetăţenia lor BH sau au fost deportaţi din BH după ce au fost declarați o ameninţare la adresa securităţii naţionale.

B. Cazul de faţă
15.Reclamantul s-a născut în Siria în 1963.
16. În 1983 el a mers în așa-numita Republică Socialistă Federativă Iugoslavia pe atunci pentru a-și continua studiile. A studiat inițial la universitatea din Belgrad, în Serbia, iar apoi la universitatea din Rijeka, în Croaţia.
17. Se pare că în ultima dată când reclamantul a fost în Siria a fost în ianuarie 1993. S-a aflat timp de o lună timp în care a obţinut un nou paşaport sirian.
18. În 1993, după ce s-a întors din Siria, reclamantul a întâlnit o refugiată din BH în Croaţia. Ei s-au căsătorit într-o ceremonie de nuntă musulmană în 1993 şi apoi într-o ceremonie civilă în 1995 (reclamantul a fost căsătorit anterior). Ei au trei copii împreună, născuți în 1994, 1997 şi 1999. Soţia reclamantului are, de asemenea, trei copii din prima sa căsătorie (primul ei soţ a fost ucis la începutul războiului). Reclamantul nu are copii din căsătoria sa anterioară.
19. Deşi este cert că reclamantul a fost un membru al unității EL Mujahedinilor, ARBH descrise mai sus, nu este clar pentru cât timp. Conform unui certificat eliberat reclamantului, serviciul său în ARBH a durat din mai 1993 până în decembrie 1995, dar acest lucru nu este în concordanţă cu versiunea evenimentelor declarată de reclamant. Nu este clar nici când a obţinut cetăţenia BH. I-a fost emis mai întâi un număr naţional de identificare la 15 aprilie 1995 în baza unei decizii de naturalizare din 22 noiembrie 1994 şi din nou, la 28 decembrie 1995, pe baza unei decizii de naturalizare din 23 martie 1992. Cu toate acestea, reclamantul susţine că decizia de naturalizare din 23 martie 1992 nu a existat. Într-adevăr, niciodată nu i-a fost livrata, în ciuda numeroaselor sale cereri.
20. În perioada imediată după război, reclamantul a acţionat în calitate de lider al unui grup de mujahedini străini şi ai suporterilor lor locali, cu sediul în Bočinja. Grupul pleda pentru versiunea inspirată Wahhabi/Salafi  a Islamului. În rolul său de lider de grup, el a interogat doi localnici sârbi pentru câteva ore în 1998. Acest lucru a dus la condamnarea sa pentru detenție falsă în mai 2000 şi o pedeapsă cu închisoarea suspendată.
21. La 14 noiembrie 2001, autoritatea administrativă competentă a anulat decizia de naturalizare din 23 martie 1992. La 7 iunie 2006, Curtea Supremă a Federaţiei BH  a anulat decizia data şi a trimis cazul spre reexaminare. La data de 9 ianuarie 2007, autoritatea administrativă competentă a casat deciziile de naturalizare din 23 martie 1992 şi 22 noiembrie 1994. Ei au constatat că reclamantul a dobândit cetăţenia BH prin intermediul comportamentului fraudulos, informaţiilor false şi ascunderii de fapte relevante. Ca urmare a acestei decizii, reclamantul a devenit un rezident ilegal în BH. La 5 aprilie 2007, Curtea de stat şi la 4 octombrie 2008, Curtea Constituţională au confirmat decizia (a se vedea paragraful 27 de mai jos).
22. La 19 aprilie 2007, reclamantul a solicitat un permis de şedere. La 18 mai 2007, Serviciul pentru străini a respins cererea lui. Acesta a statuat, pe baza rapoartelor de informaţii confidenţiale, că reclamantul era o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Reclamantului i-a fost acordat un termen de 15 zile pentru plecarea voluntară. La 27 iulie 2007, Ministerul de Securitate, după ce a evaluat dovezile de securitate naţională, a confirmat această decizie. La 21 ianuarie 2008, Curtea statului a respins o cerere de revizuire judiciară. La 14 martie 2008 un alt departament al aceleaşi instanţe a confirmat această decizie. La 4 octombrie 2008, Curtea Constituţională a anulat decizia Curţii de Stat din 14 martie 2008 şi a trimis cauza pentru a solicita rejudecarea cauzei (a se vedea paragraful 27 de mai jos).
23. La 1 iunie 2007, reclamantul a solicitat azil. El a susţinut că el va fi perceput de către autorităţile siriene, ca membru al Frăției Musulmane scoasă în afara legii (în vederea implicării sale în mitinguri organizate de către organizaţie în anii 1980), sau ca un islamist (având în vedere asocierea lui cu mișcarea mujahedinilor care pledează pentru versiunea inspirată Arabia Wahhabi / Salafi a Islamului). Reclamantul a susţinut că autorităţile siriene erau conştiente de activităţile sale în BH, aşa cum el a vorbit mereu deschis despre ele (de exemplu, el a dat o serie de interviuri pentru postul de televiziune Al Jazeera şi ziarul Asharq Alawsat între 1996 şi 2001). Acele autorităţi au intervievat tatăl şi fraţii săi în mai multe rânduri în acest sens şi, în plus, a ținut pe unul dintre fraţii lui în detenţie pentru nouă luni din cauza refuzului său de a-l spiona pe reclamant. El s-a referit la situaţia lui Muhammad Zammar, un mujahedin de origine siriană, care a fost torturat în Siria şi condamnat la doisprezece ani de închisoare pentru  că era membru al Frăției Musulmane (deşi nici o dovadă a apartenenţei la organizaţie nu a fost prezentată în proces), aparținând unei organizații formate cu scopul de a schimba structura economică sau socială a statului, desfăşurarea unor activităţi care ameninţau statul sau ar putea deteriora relaţiile cu o ţară străină şi slăbirea sentimentului naţional şi de incitare la conflicte sectare. Reclamantul a afirmat că el ar putea fi, de asemenea, vizat, din cauza evaziunii sale de la serviciu militar. Având în vedere toate cele expuse mai sus şi situaţia politică generală și a drepturilor omului în Siria, reclamantul a susţinut că expulzarea sa în Siria, l-ar expune  unui risc de a fi supus la tratament rău. În cele din urmă, el a susţinut că expulzarea sa ar fi contrară articolului 8 din Convenţie, având în vedere situaţia familiei sale.
24. La data de 8 august 2007, Serviciul de azil a refuzat cererea de azil şi a acordat reclamantului un termen de cincisprezece zile pentru plecarea voluntară. Acesta a considerat că reclamantul nu s-a confruntat cu un risc real de a fi supus la rele tratamente, dat fiind că el nu a fost niciodată un membru al Frăției Musulmane (spre deosebire de Muhammad Zammar menţionat mai sus). A mai constatat că nu a fost demonstrat că el ar putea fi maltratat numai din cauza luptelor sale împreună cu mujahedinii străini în BH (având în vedere faptul că niciuna dintre părţile la războiul din BH nu au fost fie aliați sau duşmani ai Siriei) sau din cauza evaziunii sale de la serviciu militar. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului cu privire la tatăl şi fraţii săi, Serviciul de Azil le-a respins ca fiind neîntemeiate. În sfârşit, Serviciul de azil a considerat plângerea cu privire la articolul 8 ca fiind lipsită de relevanţă într-un caz de azil. La 21 ianuarie 2008, Curtea de Stat a confirmat această decizie. La 4 octombrie 2008, Curtea Constituţională a anulat o parte a deciziei Curţii statului cu privire la articolul 8 şi a remis-o pentru rejudecare. Aceasta a admis restul acestei decizii (a se vedea paragraful 27 de mai jos).
25. La 29 ianuarie 2008, Curtea a decis să indice Guvernului că reclamantul nu ar trebui să fie expulzat în aşteptarea deciziei definitive a Curţii Constituţionale în cazul reclamantului (AP 1222-1207), şi pentru o perioadă de cel puţin şapte zile de la notificarea acestei decizii (a se vedea punctul 4 de mai sus).
26. La 4 iunie 2008, Departamentul de Stat al SUA a editat în 2007 Raportul pe ţară privind terorismul în BH, în care reclamantul (cunoscut sub numele de AbuHamza al-Suri), a fost identificat în mod eronat ca fiind condamnatul terorist AbuHamza al-Masri (care, de asemenea, a luptat cu mujahedinii străini în BH).
27. La 4 octombrie 2008, Curtea Constituţională a pronunţat decizia în cazul reclamantului (AP 1222-1207). Aceasta a anulat decizia Curţii de Stat din 14 martie 2008 (a se vedea punctul 22de mai sus), şi decizia Curţii de Stat din 21 ianuarie 2008, parțial (a se vedeaparagraful 24 de mai sus). Aceasta a admis restul din decizia Curţii de stat din 21 ianuarie 2008 şi decizia Curţii de stat din 5 aprilie 2007, în întregime (a se vedea paragraful 21 de mai sus). 28. La 6 octombrie 2008, Serviciul pentru Străini a plasat solicitantul într-un centru de imigrare pe motive de securitate, în conformitate cu secţiunea 99 alineatul (2) litera (b) din Legea privind străinii 2008. La data de 10 octombrie 2008, Curtea de Stat,după ce a evaluat dovezile de securitate naţională, a confirmat această decizie. În recursul său constituţional, reclamantul a susţinut că, chiar dacă el a constituit, într-adevăr o ameninţare de securitate, acest factor nu ar fi suficient în sine pentru a justifica detenţia sa (el s-a bazat pe Lawless c. Irlandei (nr. 3), 1 iulie 1961, seria A nr. 3; Guzzardi c. Italiei, 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, precum şi Ciulla v. Italia, 22 februarie 1989, seria A nr. 148). La 28 martie 2009, Curtea Constituţională a statuat că custodia reclamantului a fost legală şi în concordanţă cu Convenţia. Perioada iniţială de detenţie a fost prelungită lunar pe motive de securitate până în februarie 2011 (vezi paragraful 32 de mai jos). Toate ordinile de extindere au fost admise de Curtea de stat şi unele dintre ele, de asemenea, de către Curtea Constituţională (apeluri constituţionale referitoare la ordinele rămase sunt în curs).
29. La 17 octombrie 2008 Amnesty International, Comitetul Helsinki din BH şi Human Rights Watch au cerut autorităţilor BH să nu deporteze reclamantul în Siria, din cauza unui risc grav de maltratare.
30. Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale din 4 octombrie 2008 (a se vedea punctul 27 de mai sus), la 17 noiembrie 2008, Curtea de Stat a anulat o parte a deciziei Serviciului de azil din 8 august 2007 menţionate la punctul 24 de mai sus şi a cerut ca acest serviciu să examineze dacă indicaţia unui termen pentru plecarea voluntară a fost contrară articolului 8 din Convenţie. La 6 martie 2009, Serviciul de azil a considerat că măsura contestată era în conformitate cu articolul 8. La 17 august 2009, Curtea de Stat a anulat această decizie. La 17 septembrie 2009, Serviciul de Azil din nou, a considerat că măsura contestată era în conformitate cu articolul 8. La data de 15 decembrie 2009, Curtea de Stat a anulat această decizie. La data de 15 ianuarie 2010, Serviciul de Azil din nou, a considerat că măsura contestată a fost în conformitate cu articolul 8. La data de 17 decembrie 2010, Curtea de Stat a confirmat această decizie. A fost subliniat faptul că indicaţia unei perioade de plecare voluntară nu ar trebui să fie confundat cu un ordin de deportare şi că problema dacă plecarea reclamantului ar fi contrară articolului 8 ar trebui să fie mai adecvat examinată în cadrul unei proceduri de deportare. Se pare că un apel constituţional împotriva acestei decizii este în curs.
31. Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale din 4 octombrie 2008 (a se vedea punctul 27 de mai sus), la 17 noiembrie 2008, Curtea de Stat a evaluat dovezile de securitate naţională şi a confirmat decizia Ministerului de Securitate din 27 iulie 2007 menţionate la punctul 22 de mai sus. Ea s-a bazat pe condamnarea reclamantului din luna mai 2000 (a se vedea punctul 20 de mai sus), ameninţările sale publice împotriva autorităţilor de stat, statutul său în comunitatea mujahedinilor, care i-a permis să emită o hotărâre cu caracter obligatoriu (fatwa), prelegerile sale la o moschee din Sokolovic kolonija, o suburbie a Sarajevo, pledând pentru versiunea inspirată Arabia Wahhabi / Salafi a Islamului şi încercările sale de a obţine ilegal muniţie. De asemenea, au fost luate în considerație unele dovezi secrete. În urma unui recurs constituţional, la 31 ianuarie 2009 Curtea Constituţională a dispus ca măsură provizorie că reclamantul nu ar trebui să fie expulzat în cursul unei proceduri în faţa Curţii Constituţionale. La 28 martie 2009, Curtea Constituţională a anulat decizia Curţii de stat din 17 noiembrie 2008 şi a trimis cauza spre rejudecare. În continuare, a ordonat ca măsură interimară să rămâna în vigoare până când Curtea de Stat ar fi examinat cererea în conformitate cu articolul 8 din Convenţie. La 22 mai 2009, Curtea de Stat a anulat deciziile administrative de primă şi a două instanţă şi a trimis cauza la Serviciul de străini pentru reexaminare. La 17 iunie 2009, Serviciul de străini a respins cererea pentru un permis de şedere şi a acordat reclamantului un termen pentru plecarea voluntară de cincisprezece zile. La 27 iulie 2009, Ministerul de Securitate a confirmat această decizie. La data de 23 decembrie 2009, după ce a evaluat dovezile de securitate naţională, Curtea de Stat a confirmat această decizie. S-a bazat, printre altele, pe faptul că numele reclamantului a apărut pe o listă de criminali internaţionali, listă în posesia Poliției Criminale Internaționale (INTERPOL). La 1 iulie 2010 un alt departament al aceleaşi instanţe a confirmat această decizie. Se pare că reclamantul a depus un apel constituţional în această privinţă, care este încă în curs.
32. La 1 februarie 2011, Serviciul de străini a emis un ordin de deportare: acesta a decis să expulzeze reclamantul şi să-i interzică să re-intre în țară în următorii cinci ani. La data de 02 martie 2011 şi 29 noiembrie 2011, Ministerul de Securitate şi Curtea de stat, au confirmat, respectiv, această decizie. Reclamantul a fost de atunci deţinut cu intenţia deportării în conformitate cu articolul 99 (1) litera (a) din Legea privind străinii 2008.
33. La 15 martie 2011, Curtea a decis să indice Guvernului că reclamantul nu ar trebui să fie expulzat în Siria, până la o notificare ulterioară (a se vedea punctul 7 de mai sus).

II. LEGISLAȚIE NAȚIONALĂ RELEVANTĂ
A.    Legile cu privire la străini din 2003 și 2008
Legea cu privire la străini din 2003 (Zakon o kretanju i boravku stranaca i azilu, Monitorul Oficial nrBH 29/03 şi 4/04 -. “Legea din 2003”) a fost în vigoare din 14 octombrie 2003 până la 14 mai 2008. La o dată ulterioară Legea cu privire la străini din 2008 – a intrat în vigoare. (Monitorul Oficial BH nr. 36/08 “Act 2008”).  Legea din 2003 a fost aplicată cererii prezente pentru azil a reclamantului  şi cererii de aplicare pentru un permis de şedere, deoarece procedurile au început înainte de intrarea în vigoare a legii din 2008. Pe de altă parte, Legea din 2008 a fost aplicată detenţiei reclamantului.
1.    Azilul și rămânerea pe motive umanitare

34. Secţiunea 72 din Legea din 2003 prevedea că azilul trebuie să fie acordat unui străin, care, ca urmare a unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinie politică sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării lui sau al ei de cetăţenie şi nu a putut sau, din cauza acestei temeri, nu dorea să beneficieze de protecţie a acestei ţări. Principiul nereturnării a fost inclus în secţiunea 60 din lege, după cum urmează:
“Un străin nu va fi returnat sau expulzat în nici un fel către frontierele teritoriilor unde viaţa lui sau a ei sau libertatea sa ar fi ameninţată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, indiferent dacă persoanei în cauză i-a fost sau nu acordat azil. Interdicţia de returnare sau expulzare, se aplică, de asemenea, persoanelor în privinţa cărora există o suspiciune rezonabilă pentru a crede că ar fi în pericol de a fi supuse torturii sau altor tratamente inumane sau degradante. Un străin nu poate fi returnat sau expulzat într-o ţară în care el sau ea nu este protejat de a fi trimis într-un astfel de teritoriu.”
În conformitate cu secţiunea 79 din Legea din 2003, străinii ale căror cereri de azil au fost refuzate ar trebui să li se acorde permisiunea de a rămâne pe motive umanitare, în cazul în care îndepărtarea lor din teritoriu ar încălca principiul nereturnării.
2.    Ordin de deportare şi direcţiile de îndepărtare
35. În conformitate cu secţiunea 57 alineatul (1) litera (i) din Legea din 2003, autorităţile aveau dreptul de a emite ordine de deportare împotriva străinilor care constituie o ameninţare pentru ordinea publică sau securitatea naţională. Legea din 2008 conţine o prevedere similară (secţiunea 88 alineatul (1) litera (h) din acest act). Deşi nu este clar dacă un recurs împotriva unui ordin de deportare a avut efect suspensiv în conformitate cu Legea din 2003 (a se vedea punctul 58 din act), o atare cale de atac suspendă deportarea în conformitate cu secţiunea 87 din Legea 2008. În conformitate cu ambele legi, o cerere de azil şi o cerere de revizuire judiciară împotriva unui refuz de a da curs unei astfel de cereri suspenda deportarea (secţiunile 61 şi 78 din Legea din 2003 şi secţiunile 92, 109 (9) şi 117 din Legea 2008). În conformitate cu secţiunea 62 din Legea din 2003 şi pct. 93 din Legea 2008, odată ce un străin a devenit subiect de expulzare, direcţii de îndepărtare se emit în termen de şapte zile. O cale de atac nu suspendă deportarea.

3. Reținerea (detenția) străinilor

36. În conformitate cu punctul 99 alineatul (2) litera (b) din Legea 2008, un străin trebuie să fie reținut (deținut) în cazul în care a fost stabilit că el sau ea constituie o ameninţare pentru ordinea publică sau securitatea naţională, indiferent dacă un ordin de deportare a fost emis. Un ordin inițial de detenţie este valabil pentru 30 de zile (secţiunea 100 (3) din act). Acesta poate fi extins ori de câte ori este nevoie, până la 30 de zile de fiecare dată. Cu toate acestea, perioada totală de reținere (detenţie) poate depăşi 180 de zile numai în situaţii excepţionale, cum ar fi în cazul în care un străin împiedică îndepărtarea lui sau ei sau în cazul în care este imposibil de a îndepărta un străin în termen de 180 de zile pentru alte motive (vezi secţiunea 102 din actul).
B. Legea cu privire la informațiile secrete din 2005
37. Legea cu privire la informațiile secrete din 2005 (Zakon o zaštiti tajnih podataka, Monitorul Oficial nr de BH. 54/05 şi 12/09) a intrat în vigoare la 17 august 2005. În conformitate cu secţiunea 5 din lege, judecătorii Curţii de stat şi ai Curtii Constituţionale au acces la toate nivelurile de date secrete, fără alte formalităţi (de exemplu, clearance-ul de securitate sau autorizaţie specială), în cazul în care un astfel de acces este necesar pentru exercitarea atribuţiilor lor.

III. TEXTE INTERNAȚIONALE
A.    Cu privire la Bosnia și Herțegovina

38. Partea relevantă din cele mai recente observaţii finale pe BH al Comitetului Națiunilor Unite împotriva torturii prevede după cum urmează (a se vedea documentul CAT/C/BIH/CO/2-5 din 20 ianuarie 2011, § 14):
“Fără a aduce atingere [secţiunea 91 din Legea privind străinii 2008] principiului interdicţiei de întoarcere, Comitetul rămâne îngrijorat de faptul că rapoartele autorităţilor competente din BH nu au reuşit să evalueze corect riscul returnării cu care se confruntă cei care aplică pentru protecţie internaţională şi că persoanele considerate a fi o ameninţare la adresa securităţii naţionale sunt supuse de a fi returnate sau expulzate într-un alt stat în care există motive serioase pentru a crede că ei ar fi în pericol de a fi supus torturii. Este, de asemenea, îngrijorat cu privire la rata foarte scăzută de succes a cererilor de azil.”
39. Comisarul pentru Drepturile Omului, o instituţie independentă în cadrul Consiliului Europei, a fost mandatat pentru a promova conştientizarea şi respectarea drepturilor omului în 47 de state membre a Consiliului Europei. Raportul său recent pe BH (documentul CommDH (2011) 11 din 29 martie 2011, § 97), prevede, în partea relevantă, după cum urmează: “Potrivit ICNUR, din cei 180 de refugiaţi recunoscuţi în Bosnia şi Herţegovina, 163 sunt din Kosovo . Majoritatea dintre ei au fost recunoscuți înainte de predarea determinării statutului de refugiat de către ICNUR autorităţilor din BH în 2004. Începând cu anul 2004, statutul de refugiat a fost acordat doar pentru opt persoane, dintre care niciunul nu este din Kosovo (cinci palestinieni, un sârb, un saudit şi unul din Sri Lanka). În plus, Ministerul de Securitate a acordat protecţie subsidiară la patru minori romi din Kosovo în iunie 2009, şi unui Bosniac din Kosovo. “

B. Cu privire la Siria
40. Potrivit mai multor surse viabile şi obiective, tortura şi alte forme de maltratare au fost folosite pe scară largă şi cu impunitate în secţiile de poliţie şi centrele de detenţie ale agenţiilor de securitate. Partea relevantă din Raportul pe ţară 2010 privind Practicile privind Drepturile Omului în Siria al Departamentului de Stat al SUA prevede, după cum urmează:  “Conform articolului 28 din Constituţie,” nimeni nu poate fi torturat fizic sau mental sau tratat într-un mod umilitor “. Cu toate acestea, forţele de securitate au continuat să utilizeze tortura frecvent. Oganizaţiile locale pentru drepturile omului au continuat să citeze numeroase cazuri credibile în care forţele de securitate ar fi abuzat şi torturat deținuții și prizonierii şi au susţinut că multe cazuri de abuz n-au fost declarate. Persoanele care au suferit tortura sau bătăile în timp ce erau reţinuţi au refuzat să permită ca numele lor sau detalii privind cazurile lor să fie raportate de teama represaliilor guvernamentale. Foşti prizonieri, deţinuţi, şi reputate grupuri locale pentru drepturile omului au raportat că metodele de tortură şi abuz includeau şocuri electrice, smulgerea unghiilor, arderea organelor genitale, forţarea obiectelor în rect; bătăi în timp ce victima este suspendată de tavan de tălpile la picioare; aruncarea alternativ al victimelor în apă rece şi bataia lor în camere extrem de reci, hiperextensia coloanei vertebrale; încheierea corpului în cadrul la o roată şi biciuirea părților expuse ale corpului, folosind un scaun înapoi-îndoire la asfixierea victimei sau fracturarea coloanei vertebrale; și expunerea prizonierilor goi în public. În anii anteriori, Amnesty International a documentat 38 de tipuri de tortură şi rele tratamente folosite împotriva deţinuţilor în ţară. Amnesty International a raportat că tortura apărea și persista cel mai probabil în timp ce deţinuţii erau ținuti la unul dintre centrele de detenţie operate de către mai multe servicii de securitate diferite, în ţară, în special în timp ce autorităţile încercau să extragă o mărturie sau informaţii. Instanţele sistematic utilizau mărturii extrase sub presiune ca mijloace de probă, iar cererile acuzaţilor de tortură n-au fost aproape niciodată investigate.”
Partea relevantă din observaţiile finale cele mai recente privind Siria ale Comitetului Națiunilor Unite împotriva torturii prevede după cum urmează (document de CAT/C/SYR/CO/1 din 25 mai 2010, § § 7 şi 15):
“Comitetul este profund preocupat de numeroase, consecvente acuzaţii, în curs de desfăşurare în ceea ce priveşte utilizarea de rutină a torturii de către organele de drept şi de oficialii de anchetă, la instigarea sau cu consimţământul acestora, în special în locurile de detenţie. Acesta este, de asemenea, în cauză, preocupat cu rapoarte credibile precum că astfel de acte apar frecvent înainte ca acuzațiile oficiale să fie stabilite, precum şi în timpul perioadei de detenţie înainte de proces, atunci când deţinutul este lipsit de garanţii juridice fundamentale, în special accesul la consiliere juridică.” “Comitetul este, de asemenea, preocupat cu rapoarte precum că statul a stabilit centre secrete de detenţie sub comanda serviciilor de informaţii, cum ar fi serviciul de informaţii militare, Direcţia de Securitate politică, Direcţia Generală a serviciilor de informaţii şi Direcţia de Servicii de informaţii ale Forțelor Aeriene. Centrele controlate de aceste servicii nu sunt accesibile organismelor de monitorizare independentă şi control, şi nu sunt supuse revizuirii de către autorităţi. Comitetul este în continuare preocupat de faptul că deţinuţii sunt lipsiţi de garanţii juridice fundamentale, inclusiv a unui mecanism de supraveghere în ceea ce priveşte tratamentul lor şi procedurile de revizuire în ceea ce priveşte detenţia lor. Comitetul este, de asemenea, îngrijorat cu privire la acuzaţiile că cei reţinuţi în astfel de instalaţii ar putea fi deţinuti pentru perioade lungi de timp, fără un control jurisdicţional, în practică, în detenţie incommunicado şi supuși la torturi sau tratamente crude, inumane sau degradante. “
41.  Se spune, Islamiştii reali sau suspectați şi membri ai Frăţiei Musulmane interzise au fost supuși la abuzuri deosebit de aspre. Conform raportului anual Amnesty International 2011, ei s-au confruntat cu arestul, detenţia prelungită, tortură şi alte forme de rele tratamente, şi procese inechitabile (a se vedea de asemenea raportul Human Rights Watch  Departe de Justiţie: Curtea Supremă a Siriei pe Securitatea de Stat din februarie 2009, pp 4-5). Cei condamnaţi de apartenenţă la Frăția Musulmană au fost condamnaţi la moarte, dar sentințele lor au fost imediat comutate la pedepse cu închisoarea de doisprezece ani. Sute de prizonieri islamiști condamnaţi au fost ținuti la închisoarea militară Saydnaya, în care condiţiile sunt dure.
42. Potrivit notei de orientare operaţională a Ministerului de Interne din Marea Britanie cu privire la Siria, din noiembrie 2011, § 3.7.10, autorităţile au adoptat o poziție mai severă față de toate exprimările opoziţiei politice prin creșterea brutalității de la debutul de protest politic şi tulburări civile din martie 2011 (a se vedea, de asemenea, raportul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului privind situaţia drepturilor omului în Siria din 15 septembrie 2011 documentul A/HRC/18/53, sugerând faptul că amploarea şi natura abuzurilor constante ale drepturilor omului se pot ridica la crime împotriva umanităţii). Prin urmare, în cazul în care un solicitant a fost deja implicat în activitatea politică de opoziție, sau al cărui convingeri dovedesc faptul probabil că el va lua parte în viitor la o astfel de activitate, sau care ar putea fi perceput de a deține puncte de vedere opuse în cazul în care s-ar întorce în Siria, o subvenţie de azil este susceptibil de a fi adecvată.
43. În urma unei misiuni de stabilire a faptelor în Siria, Liban şi regiunea Kurdistan din Irak, Crucea Roşie din Austria şi Serviciul de Imigrări danez a publicat un raport pe probleme de drepturile omului cu privire la situația kurzilor în Siria în mai 2010. Observaţiile sale generale despre pedeapsa pentru evaziune din serviciul militar(pag. 65) prevăd după cum urmează:
“O sursă diplomatică occidentală a constatat că este probabil că, dacă o persoană inclusă în serviciul militar în timp ce are reşedinţă în străinătate, la întoarcerea în Siria, el va fi identificat de către autorităţile de imigrare, și numele lui va apărea pe o listă de persoane căutate. Autorităţile de imigrare îl vor instrui să raporteze la serviciul militar, de obicei, în termen de două săptămâni sau până la o lună.  Cu toate acestea, în cazul în care el nu se prezintă la serviciul militar în cadrul de timp specificat, el va fi chemat la tribunalul militar şi va fi acuzat de evaziune din serviciu militar. Orice pedeapsă cu închisoarea emis in absentia de către un tribunal militar va fi comutată la trei luni de serviciu suplimentar în armată. A fost adăugat că, în realitate, nimeni nu merge la închisoare pentru evaziune de la serviciu militar. Pe baza informaţiilor de la un avocat sirian, ambasada suedeză a raportat în 2004 că: instanţele militare “decid pedeapsa pentru problemele legate de forţele de apărare. Pedeapsa pentru neapariția la serviciu variază între 2-6 luni. Cu toate acestea, ca urmare a emiterii de decrete de amnistie în mod regulat şi anual, de către preşedinte, aceasta nu se aplică în practică. În plus, deoarece aceste sentințe sunt emise în lipsa persoanelor, acestea sunt supuse la obiecţie şi apoi la anulare. În acest fel, o persoană ar putea fi libertate în termen de o zi de la arest sau de la predare. Mai târziu, procesul se repetă în momentul în care o persoană este liberă. Verdictul va fi fie găsit nevinovat, fie crima este acoperită de legea privind amnistia. Potrivit Amnesty International, bărbații care se eschivează de la serviciu militar obligatoriu (durata de 21 de luni ), se confruntă cu diferite niveluri ale pedepsei în funcţie de circumstanţele cazului: persoanele care au fost în străinătate şi nu a reuşit să raporteze atunci când sunt citaţi pentru serviciu militar sunt arestati de către poliţia militară imediat după întoarcerea în Siria şi pedepsiți cu două până la trei luni de închisoare (de obicei, în închisoarea de la Tadmur); persoanele care nu reuşesc să se prezinte la serviciul militar în timp ce se afla în Siria sunt arestați și trimiși în detenție pe un termen de trei luni, apoi supuși unei detenții ulterioare pe un termen mai mare de şase luni, dacă nu reuşesc să efectueze serviciul militar, după finalizarea primul termen de închisoare.”

LEGEA
I.    PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

44.Reclamantul a pretins că expulzarea sa în Siria, l-ar expune la riscul de tratament contrar articolului 3, care prevede după cum urmează: “Nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante.”
A. Admisibilitatea
45.Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie şi că nu este inadmisibilă din orice alte motive.
B. Fondul
46.Reclamantul, în esenţă, a repetat ceea ce a spus, în cadrul procedurii sale de azil (a se vedea paragraful 23 de mai sus).
47.Guvernul a susţinut că cererea solicitantului de azil a fost luata în considerare cu atenţie şi a fost respinsa de către autorităţile naţionale, deoarece reclamantul nu a reuşit să demonstreze că riscul pentru el a fost real. În opinia lor, evaluarea la nivel naţional a fost adecvată şi suficient de susţinută de materiale interne şi materiale provenite de la o varietate de surse obiective și de încredere.
48. Human Rights Watch, în observaţiile sale din 2 martie 2011, a subliniat natura vădită (ius cogens) de interzicere a torturii şi a principiului său aferent al nereturnării (ei s-au bazat pe rezoluția Adunării Generale a Naţiunilor Unite nr. 62/159 din 11 martie 2008 – Protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în lupta împotriva terorismului – şi jurisprudenţa Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului şi a Comitetului împotriva torturii). În ceea ce priveşte Siria, a susţinut că de-a lungul anilor, persoanele acuzate de a fi islamiști au suferit procese inechitabile şi tortură.
49.Curtea reiterează că, fiind o chestiune bine-stabilită de dreptul internaţional şi sub rezerva obligaţiilor sale ce rezultă din tratate, inclusiv cele care decurg din convenţie, un stat contractant are dreptul de a controla intrarea, şederea şi expulzarea străinilor (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Üner c. Ţările de Jos [GC], nr. 46410/99, § 54, CEDO 2006-XII). Dreptul la azil nu este inclus nici în Convenţie, nici în protocoalele sale (Salah Sheekh c. Ţările de Jos, nr 1948-1904,. § 135, 11 ianuarie 2007). Expulzarea de către un stat contractant poate, totuşi, să dea naştere la o chestiune în temeiul articolului 3 şi, prin urmare poate angaja responsabilitatea statului în temeiul Convenţiei, în cazul în care motive substanţiale s-au dovedit pentru a crede că persoana în cauză, în cazul în care ar fi expulzat, se confruntă cu un risc real de a fi supus la rele tratamente. Într-un astfel de caz, articolul 3 implică o obligaţie de a nu expulza persoana în ţara în cauză (a se vedea Saadi împotriva Italiei [GC], nr. 37201/06, § 125, 28 februarie 2008). Deoarece interzicerea torturii sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, comportamentul solicitanţilor, nedorit sau periculos, nu pot fi luat în considerare (ibid., § § 127 şi 138).
50.Evaluarea existenţei unui risc real trebuie să fie riguroasa (a se vedea Chahal c. Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, § 96, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V). Ca o regulă, aceasta este pentru ca reclamanții să dovedească faptul că există motive serioase pentru a crede că, dacă măsura pe care s-au plâns ar fi pusa în aplicare, aceștia ar fi expuși unui risc real de a fi supuși la tratament contrar articolului 3 (N. c. Finlandei, nr. 38885/02, § 167, 26 iulie 2005). În cazul în care o astfel de dovadă este invocată, este datoria  Guvernului să risipească orice îndoieli cu privire la aceasta. Curtea va lua ca bază toate materialele plasate înaintea acesteia sau, în cazul în care materialul este necesar, îl va obține din proprie iniţiativă. Aceasta va face acest lucru în special atunci când un reclamant – sau o parte terţă în sensul articolului 36 din Convenţie – oferă motive întemeiate care pun la îndoială acurateţea informaţiilor invocate de către Guvernul pârât. Curtea trebuie să se asigure că evaluarea efectuată de către autorităţile statului contractant este adecvată şi suficient de susţinută de materiale de pe piaţa internă, precum şi de materiale originare din alte surse viabile şi obiective, cum ar fi, de exemplu, alte state contractante sau non-contractante, agențiile Naţiunilor Unite şi organizaţii non-guvernamentale de renume (NA. c. Regatului Unit, nr. 25904/07, § 119, 17 iulie 2008).
51. În cazul în care un reclamant nu a fost încă deportat atunci când Curtea examinează cauza, data relevantă va fi cea a procedurii în faţa Curţii (Saadi c. Italiei, citată mai sus, § 133). O evaluare completă şi curentă este solicitată pentru că situaţia într-o ţară de destinaţie se poate schimba în cursul timpului. În timp ce poziţia istorică prezintă interes în măsura în care aceasta poate clarifica situaţia actuală şi evoluţia acesteia, probabil condiţiile actuale sunt cele care sunt decisive şi, prin urmare, este necesar să se ia în considerare informaţiile care au ieşit la lumină după decizia finală luată de autorităţile naţionale (a se vedea Salah Sheekh, citată mai sus, § 136).
52. Revenind la cazul de faţă, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au luat suficient în considerare natura mişcării mujahedinilor din care solicitantul, fără îndoială, făcea parte. A fost observat la punctul 9 de mai sus faptul că, deşi unii mujahedini străini au venit la BH cu intenţia de a furniza asistenţă umanitară şi/sau efectuarea de muncă misionară, mulți dintre ei au avut obiective jihadiste. Ei au avut legături cu fundamentaliştii din toată lumea (în special, prin intermediul Institutului Cultural Islamic din Milano), şi cu organizaţiile de caritate care au fost introduse pe lista Organizaţiei Naţiunilor Unite de entităţi asociate cu Al-Qaeda ((cum ar fi Al Haramain & Al Masjed Al Aqsa Fundaţia de Caritate, Al Haramain Foundation islamice, International Taibah, Igasa, Al Furqan şi Fundaţia Internaţionala a Bunăvoinței). De asemenea, este bine-cunoscut faptul că unii mujahedini au fost membri ai al-Qaeda (de exemplu, Nasser Al Bahri, de asemenea, cunoscut sub numele de Abu Jandal, a fost admis în cercul lui Osama bin Laden, după ce a luptat în BH şi Somalia ).
53. În plus, în urma războiului în BH solicitantul a dat o serie de interviuri la unele dintre cele mai importante puncte a mass-media arabe, Al Jazeera, canal de televiziune şi ziare Asharq Alawsat, dezvăluind asocierea sa cu mișcarea mujahedinilor şi faptul ca pledează pentru versiunea inspirată Arabia Wahhabi / Salafi a Islamului. Chiar  presupunând că acest lucru a rămas neobservat de către autorităţile siriene, reclamantul a fost adus din nou în centrul atenţiei atunci când a fost în mod eronat identificat ca terorist condamnat Abu Hamza al-Masri în Raportul pe ţară asupra terorismului în BH, al Departamentului de Stat al SUA (a se vedea paragraful 26 de mai sus), şi arestat în BH pe motive de securitate naţională. Curtea este de părere că aceşti factori ar putea să-l facă o persoană de interes pentru autorităţile siriene. În fapt, reclamantul a prezentat un document emis de către serviciile de securitate siriene la 16 august 2002 în care se indică faptul că el ar trebui să fie arestat la momentul intrării sale în ţară si un document emis de către forţele armate siriene la 15 octombrie 2009 indicând faptul că serviciile de securitate deţineau un dosar care conţinea informaţii despre solicitant. Guvernul pârât nu a contestat autenticitatea acestor documente.
54. Având în vedere cele de mai sus, raportul Siriei privind drepturilor omului (prevăzute la punctele 40-41), şi faptul că situaţia din Siria s-a deteriorat de la debutul de protest politic şi tulburări civile în martie 2011 (paragraful 42 de mai sus), Curtea consideră că există un risc real ca reclamantul, în cazul deportării în Siria, ar putea fi supus la rele tratamente.
Prin urmare, deportarea sa în Siria ar putea încălca articolul 3, în circumstanţele actuale.
II.    PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE

55.Reclamantul a contestat legalitatea detenţiei sale. El a invocat articolul 5 § 1 al Convenţiei, partea relevantă al căruia care prevede, după cum urmează:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: …

(c) arestarea sau detenţia legală a unei persoane efectuate în scopul aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente pe baza suspiciunii rezonabile precum că a comis o infracţiune sau atunci când este considerat în mod rezonabil necesar pentru a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după ce a făcut acest lucru;
(f) arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să intre neautorizat în ţară sau a unei persoane împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare.”
A. Adimisibilitatea
56.Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie şi că nu este inadmisibilă din orice alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
57.Reclamantul a susţinut că arestarea sa a fost arbitrară, dat fiind faptul că un ordin de deportare a fost eliberat numai la 1 februarie 2011 (mai mult de doi ani şi trei luni de la arestarea sa). El s-a mai plâns de durata detenţiei sale (mai mult de trei ani).
58.Guvernul a susţinut că detenţia reclamantului a fost în conformitate cu dreptul intern, în conformitate cu care un străin trebuie să fi reţinut în cazul în care a fost stabilit că el sau ea constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale (a se vedea paragraful 36 de mai sus), şi cu articolul 5 § 1 (f) din convenţie. Ei au mai susţinut că era în interesul reclamantului că afirmaţiile sale să fie examinate de către instanţele naţionale şi, în consecinţă, că durata detenţiei sale nu ar putea fi considerată ca fiind excesivă (s-au referit la Chahal, citată mai sus, § 117) . În cele din urmă, aceştia au adăugat că perioada invocată a fost parţial acoperită de măsuri interimare a Curţii în conformitate cu articolul 39 din Regulamentul Curţii.
59. Human Rights Watch, în observaţiile sale din 2 martie 2011, afirmă că dreptul la libertate şi securitate şi libertate de la arestarea şi detenţia arbitrară protejează toate persoanele, în toate circumstanţele, inclusiv străinii, în contextul de securitate naţională şi imigraţie (s-au bazat pe A. şi alţii v. Regatul Unit [GC], nr 3455/05, 19. februarie 2009).
60. Articolul 5 consacră un drept uman fundamental: protejarea individului împotriva interferenţelor arbitrare de către stat cu dreptul său la libertate. Textul de la articolul 5 face clar faptul că garanţiile pe care le conţine se aplică la “toată lumea”. Sub-paragrafele (a) la (f) a articolului 5 § 1 cuprind o listă exhaustivă de motive admise pe baza cărora persoanele pot fi private de libertate şi nici o  privare de libertate nu va fi legală dacă nu se încadrează în unul din aceste motive. Una dintre excepţii, cuprinse în sub-alineatul (f), permite statului de a controla libertatea străinilor în contextul imigrării (a se vedea, printre alte autorităţi, A. şi alţii, citată mai sus, § § 162 – 63).
61. Sub-paragraful (f) al articolului 5 § 1 nu cere ca detenţia să fie considerată în mod rezonabil necesară, de exemplu, pentru a preveni o persoană de la a comite o infracţiune sau să fugă. În acest sens, acesta oferă un nivel diferit de protecţie de la sub-punctul (c) a articolului 5 § 1. Tot ceea ce este necesar în conformitate cu această prevedere este faptul că procedurile de deportare să fie în curs de desfăşurare şi urmărite cu diligenţă (a se vedea Chahal, citată mai sus, § § 112 – 13). Privarea de libertate trebuie să fie, de asemenea, “legala”. În cazul în care “legalitatea” detenţiei este în discuţie, inclusiv întrebarea dacă “o procedură prevăzută de lege”, a fost urmată, în esenţă, Convenţia se referă la legislaţia naţională şi prevede obligaţia de a se conforma normelor de fond şi de procedură din legislaţia naţională. Conformitate cu legislaţia naţională nu este, însă, suficientă: orice privare de libertate ar trebui, în plus, să fie în concordanţă cu scopul de a proteja individul împotriva la tot ce e arbitrar- şi noţiunea de “arbitrar” de la articolul 5 § 1 se extinde dincolo de lipsa de conformitate cu legislaţia naţională, astfel că o privare de libertate poate fi legală în ceea ce priveşte dreptul intern, dar oricum arbitrară şi contrară Convenţiei (a se vedea Saadi c. Unite Unit [GC], nr. 13229/03, § 67, 29 ianuarie 2008).
62.Guvernul a susţinut că prezentul reclamant a fost reţinut în mod legal ca o persoană împotriva căreia a fost să fie luate măsuri în vederea deportării în conformitate cu al doilea aspect al articolului 5 § 1 (f). Cu toate acestea, Curtea notează că procedura de deportare împotriva reclamantului a fost instituită la 1 februarie 2011, în timp ce reclamantul a fost arestat la 6 octombrie 2008. Deoarece detenţia în temeiul articolului 5 § 1 (f) este justificată numai pentru atâta timp cât procedurile de deportare sunt în curs, prima perioadă de detenţie a reclamantului (cu o durată între 6 octombrie 2008 până la 31 ianuarie 2011) nu a fost în mod clar justificată în temeiul articolului 5 § 1 (f) din convenţie.
63. Deşi este adevărat că o perioadă de plecare voluntară a fost deja indicată reclamantului în 2007, în contextul în materie de azil şi a procedurilor sale de şedere, Curtea este de acord cu constatarea autorităţilor naţionale precum că acest lucru nu echivalează cu un ordin de deportare (a se vedea, de exemplu, decizia Curţii de stat din 17 decembrie 2010 menţionate la punctul 30 de mai sus).
64.Guvernul a subliniat că a fost stabilit că reclamantul a reprezentat o ameninţare la adresa securităţii naţionale şi că autorităţile naţionale au avut, prin urmare, nici o altă opţiune, decât să-l reţină în conformitate cu secţiunea 99 alineatul (2) litera (b) din Legea privind străinii 2008 (a se vedea punctul 36 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea a statuat că sub-paragrafele (a) la (f) din articolul 5 § 1 se ridică la o listă exhaustivă de excepţii şi că doar o interpretare restrictivă a acestor excepţii este compatibila cu obiectivele de la articolul 5: (reținerea) detenţia doar pe motive de securitate în consecinţă, nu este permisă (A. şi alţii, citată mai sus, § 171). În orice caz, la momentul arestării sale, autorităţile naţionale au avut capacitatea de a emite un ordin de deportare împotriva reclamantului în conformitate cu secţiunea 88 alineatul (1) litera (h) din Legea privind străinii 2008, şi apoi să îl reţină pentru scopuri de deportare în conformitate cu secţiunea 99 (1 ) (a) din acest act (a se vedea punctele 35 şi 36 de mai sus). Guvernul nu a reuşit să ofere nici o explicaţie de ce acest lucru nu a fost făcut.
65.Chestiunea a fost, de asemenea, examinată în conformitate cu alte sub-paragrafe ale articolului 5 § 1, care nu au fost invocate de către Guvern. Curtea reaminteşte, în acest sens, că sub-punctul (c) nu permite o politică de prevenire generală îndreptată împotriva unei persoane sau a unei categorii de persoane care sunt percepute de către autorităţi, în mod corect sau eronat, ca fiind periculoase sau care au tendinţa de a comite acte ilegale. Ea nu face mai mult decât să permită statelor contractante un mijloc de prevenire a infracţiunilor, care sunt concrete şi specifice în ceea ce priveşte, în special, locul şi data comiterii lor, şi victimele lor (Guzzardi, citată mai sus, § 102; M. c. Germaniei, nr 19359/04, § § 89 şi 102, 17 decembrie 2009,. şi Shimovolos c. Rusiei, nr 30194/09, § 54, 21 iunie 2011). Reținerea (detenţia) efectuată pentru a preveni o persoană de la comiterea unei infracţiuni trebuie, în plus, să fie “efectuată în scopul aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente” (a se vedea Lawless v.Irlanda (nr. 3), citată mai sus, § 14). Sub-paragraful (c) permite, astfel, privarea de libertate numai în legătură cu procedurile penale (a se vedea Ciulla, citată mai sus, § 38, şi Schwabe c. Germania şi MG, nr 8080/08 şi 8577/08,§ 72, 1 decembrie 2011, nu este încă finală). Întrucât nici autorităţile naţionale, nici Guvernul nu au menţionat oarecare infracţiune concretă şi specifică pentru care reclamantul ar trebuit să fi împiedicat de a o comite, detenţia sa nu a fost acoperită de sub-paragraful (c). Celelalte sub-paragrafe ale articolului 5 § 1 nu sunt relevante în mod evident.
66.Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie cu privire la perioada de detenţie a reclamantului din 6 octombrie 2008 până la 31 ianuarie 2011.
67. În ceea ce priveşte perioada următoare, Curtea notează că un ordin de deportare a fost emis la data de 1 februarie 2011.  Autorităţile naţionale au tratat un recurs împotriva acestei ordonanţe în termen de o lună. Curtea nu consideră această perioadă ca fiind excesivă. Deşi reclamantul a rămas în arest până în prezent, perioada de după 15 martie 2011 trebuie să se distingă, deoarece în acest timp guvernul s-au abţinut de la deportarea reclamantului, în conformitate cu solicitarea făcută de către Curte în conformitate cu articolul 39 din Regulamentul Curții (a se vedea Chahal, citată mai sus, § 114). Curtea reiterează, în această privinţă, că statele contractante sunt obligate, în temeiul articolului 34 din Convenţia de a se conforma cu măsurile provizorii indicate în conformitate cu articolul 39 din regulament (a se vedea Mamatkulov şi Askarov c. Turciei [GC], nr 46827/99 şi 46951/99, §. § 99-129, CEDO 2005-I).
68. Acestea fiind spuse, punerea în aplicare a unei măsuri provizorii în urma unei indicaţii date de către Curte unui stat parte, care ar fi de dorit să nu se întoarcă un individ într-o anumită ţară, nu are în sine nici un efect asupra faptului dacă privarea de libertate la care individul poate fi supus este  în conformitate cu articolul 5 § 1 (a se vedea Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franţei, nr25389/05,. § 74, CEDO 2007-II). Cu alte cuvinte, autorităţile naţionale trebuie să acţioneze în continuare în strictă conformitate cu legislaţia internă (ibid., § 75). Întrucât a fost stabilit de către autorităţile naţionale că reclamantul constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale, detenţia sa a fost autorizată şi este într-adevăr obligatorie, în conformitate cu secţiunea 99 alineatul (2) litera (b) din Legea privind străinii 2008 (vezi paragraful 36 de mai sus). În plus, detenţia reclamantului a fost prelungită pe o bază lunară, aşa cum este prevăzut de dreptul intern.
69. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că acţiunea de deportare, deşi temporar suspendată în conformitate cu cererea făcută de către Curte, a fost totuşi în curs începând cu 1 februarie 2011 şi în strictă conformitate cu legislaţia internă (Compara SP c. Belgiei (dec.), nr 12572/08, 14 iunie 2011;. contrast Ryabikin c. Rusiei, nr8320/04, § 132, 19 iunie 2008, şi Abdolkhani şi Karimnia v. Turcia, nr.. 30 471/08, § 134, CEDO2009 – …). Deoarece nu există nici o indicaţie a faptului că autorităţile au acţion