Avocatul poporului 2010, nr.7-8

Avocatul Poporului
1
Nr. 7-8, 2010
Efectuându-se o sinteză a condiţiilor medierii penale şi determinând esenţa ei, putem formula concluzia că întregul proces al medierii urmează a fi subordonat anumitor reguli cu valoare de principii, definind existenţa unui raţionament, a unor condiţii necesare, indiscutabile, instituţiei medierii la soluţionarea pe cale paşnică a oricăror conflicte, inclusiv a celor penale.

Toate principiile de drept sunt, în acest sens, un rezultat al unor observaţii permanente şi absolut necesare societăţii. Rolul principiilor de drept este subliniat iniţial în relaţia specifică procesului de creaţie legislativă. Legiuitorul are în vedere principiile generale în momentul în care emite soluţii juridice care satisfac necesităţile vitale.[1] Conţinutul principiilor urmează a fi obiectiv, reflectând legităţile generale ale relaţiilor sociale pe care le reglementează, urmând a fi create de către legislator în concordanţă cu anumite relaţii.

Pornind de la aceste considerente, Legea cu privire la mediere în conţinutul art. 3, menţionează următoarele principii de bază ale medierii:[2]

– Principiul accesului liber şi egal la procedura medierii. Principiul menţionat este, fără îndoială, un principiu constituent al documentelor internaţionale privitor la drepturile fundamentale ale omului.

Este cert, însă, că dreptul aparţine direct persoanelor care se află în litigiu, acestea îl pot exercita personal, sau prin intermediul unui mandatar. Persoanele care nu dispun de capacitatea de aşi exercita drepturile personal, o vor putea face prin intermediul unui mandatar, adică prin intermediul persoanelor care îi reprezintă.[3] Deşi dreptul în cauză nu poate fi supus anumitor restricţii, pot exista situaţii când cel în cauză să nu-l poată exercita singur (minori, cetăţeni incapabili, persoane aflate în detenţie etc.) situaţii în care se vor aplica prevederile legale cuprinse în Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova.

Atunci când copiii intră în contact cu profesioniştii din domeniul juridic, ei pot fi traumatizaţi. De aceea persoanele din sistemul juridic au obligaţia de a respecta drepturile şi interesele copilului, de a-l trata cu înţelegere. Responsabilitatea procurorilor, poliţiştilor, judecătorilor şi a avocaţilor este cu atât mai mare în cazul în care procedurile juridice privesc minorii-victime sau chiar făptuitori ai cauzelor penale.

În cazurile minorilor, procesul de mediere se desfăşoară cu participarea unei persoane cu pregătire profesională de psiholog sau pedagog.[4]

Depunerea denunţului sau a plângerii despre infracţiunea comisă nu este enumerată în lista acţiunilor procedurale care necesită consimţământul reprezentantului legal al minorului în vârstă de 14-18 ani. Astfel, din punct de vedere legal, acesta poate depune şi de sine stătător o plângere penală, dacă îşi cunoaşte drepturile şi dacă este informat despre procedurile necesare de către specialiştii în domeniu. Putem concluziona faptul că şi încheierea acordului privind medierea unei cauze penale, la fel, poate fi încheiat personal de către minorul ce are vârsta între 14-18 ani, nefiind necesară reprezentarea acestuia. Faptul, însă, nu va exclude participarea pedagogului sau a psihologului.

În toate celelalte cazuri, principiul accesului liber şi egal la procedura medierii va fi realizat prin intermediul reprezentanţilor împuterniciţi în mod legal.

– Nimeni nu poate fi constrâns să participe la mediere, medierea este absolut benevolă. Medierea se aplică doar dacă ambele părţi consimt liber acţiunea medierii. În acelaşi moment, părţile vor fi libere să se retragă în orice moment din acest proces.

– Principiul independenţei şi imparţialităţii mediatorului.
Medierea se exercită de către o persoană terţă independentă şi imparţială, care va asigura depăşirea conflictului dintre interesele contradictorii, favorizând sporirea rolului victimei în procesul penal şi determinând soluţii amiabile.

– Principiul păstrării confidenţialităţii de către mediator. Informaţia obţinută în cadrul medierii este confidenţială şi nu poate fi folosită ulterior, cu excepţia cazului dacă există acordul părţilor. Confidenţialitatea este o măsură puternică şi atractivă a medierii. Aspectul privat şi confidenţial al medierii este opus celui din instanţele judecătoreşti, care este deschis publicului. Anume confidenţialitatea îi motivează pe oameni să aleagă medierea în locul exami-

REFLECTAREA ŞI APLICAREA PRINCIPIILOR MEDIERII PENALE – CONDIŢIE PRIMORDIALĂ ÎN PROCEDURA SOLUŢIONĂRII ALTERNATIVE A CONFLICTULUI DINTRE PĂRŢI Elena BUGUŢA,
avocat, lector universitar IRIM, magistru în drept, doctorand
Recenzent:
Viorel V. BERLIBA, doctor în drept, conferenţiar universitar, şef catedră “Drept penal şi criminologie”, Academia “Ştefan cel Mare” a MAI
The entire process of intermediation must be subordinated to certain rules (laws) with values of indisputeble principles which are necessary to the institution of intermediation to solve the problem in a peaceful way of any conflicts, inclusively criminal ones.

Avocatul Poporului
2
Nr. 7-8, 2010
nării cauzei în instanţele de judecată. Confidenţialitatea face medierea mai efectivă prin faptul că face părţile să vorbească mai realist.[5] Pentru nerespectarea confidenţialităţii informaţiei, mediatorul va purta răspundere conform legislaţiei în vigoare. În acelaşi moment, conform art. 11, alin (3) al Legii cu privire la mediere, „Fără a ţine cont de principiul confidenţialităţii, mediatorul într-o cauză penală este obligat să informeze autorităţile competente referitor la o infracţiune iminentă, despre care se ia cunoştinţă în procesul de mediere”. Considerăm că principiul confidenţialităţii medierii în cauzele penale este orientat mai mult spre asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor.

– Principiul alegerii libere a mediatorului. Intenţia de a media în scopul încheierii acordului de împăcare penală poate aparţine oricăreia dintre părţi, fie infractorului, fie victimei infracţiunii. Ei pot alege orice persoană în vederea soluţionării conflictului dintre ele cu condiţiile că dispune de capacitate deplină de exerciţiu şi de a nu avea antecedente penale[6] sau dreptul la alegerea unui mediator profesionist. Conform stipulărilor Legii „în cazul în care un avocat a fost ales în calitate de mediator, acesta nu este în drept să accepte asistenţa sau reprezentarea ulterioară a intereselor uneia dintre părţile procesului de mediere în legătură cu conflictul mediat”.[7]

Acestea sunt principiile generale medierii oricăror categorii de litigii. Pe lângă principiile medierii enunţate în Lege, considerăm ca în urma cunoaşterii condiţiilor de desfăşurare a medierii penale, precum şi a consecinţelor acesteia, am putea lansa şi altele:

– Principiul desfăşurării procesului medierii penale în mod explicit, adică să fie exprimat în mod clar, dar să nu fie presupus pe baza anumitor situaţii sau împrejurări. La solicitarea scrisă a uneia dintre părţi, adresată nemijlocit mediatorului sau organului de urmărire penală, instanţei de judecată, care informează mediatorul, se iniţiază procedura de mediere.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată urmează să selecteze cu prudenţă infracţiunile uşoare şi mai puţin grave pentru care se face uz de institutul împăcării şi al celui de mediere, precum şi cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită doar în baza plângerii prealabile a victimei conform art. 276 alin . (1) din Codul de procedură penală.

Mediatorul sesizat recepţionează de la organul de urmărire penală, în procedura căruia se află cauza penală, informaţia privind fondul cauzei şi date privind persoana infractorului şi a victimei infracţiunii, cu condiţia că acestea nu vor prejudicia desfăşurarea urmăririi penale. Dacă procesul penal este în faza judiciară, mediatorul ia cunoştinţă de materialele dosarului penal, ultimele fiindu-i puse la dispoziţie de către judecătorul în procedura căruia se află cauza penală.

În continuare, mediatorul organizează întrevederi individuale cu infractorul şi cu victima. În cadrul acestor întrevederi, mediatorul le explică părţilor esenţa şi posibilele rezultate ale procesului de mediere şi identifică cerinţele fiecărei părţi pentru acordul de împăcare. Apoi, mediatorul va urma să organizeze şedinţe de mediere, la care, alături de el, participă părţile, iar, după caz – şi reprezentanţii părţilor şi/ sau alte persoane desemnate de către părţi.

Anume din aceste considerente, apare drept necesară condiţia ca iniţierea procedurii medierii să atragă după sine suspendarea procesului penal sau obligativitatea neînceperii urmăririi penale în baza plângerii prealabile a victimei, până la finalizarea unui proces de mediere în cauza dată.[8] Procesul medierii penale în toate cazurile durează în timp.

– Principiul caracterului personal al medierii. Medierea poate fi realizată doar cu privire la persoanele care încearcă să pună capăt conflictului dintre ele, dar nu infracţiunii comise. Medierea urmăreşte odată fiind declanşată împăcarea părţilor, însă împăcarea în toate cazurile urmează a fi personală pentru a atrage după sine consecinţele juridice corespunzătoare.

Prin urmare, medierea, fiind punctul de declanşare a împăcării, trebuie să poarte şi ea un caracter personal. Nu poate fi încheiat un acord de împăcare, decât dintre părţile care au negociat în acest sens.

Va fi prezent caracterul personal al medierii penale, inclusiv în cazurile în care părţile mediante au fost reprezentate în acest proces de către reprezentanţii legali, mandatari, avocaţi, reprezentării în bază de procură.

Medierea este un act juridic destinat să producă efecte pe seama persoanelor care au luat parte la el şi la care sunt părţi. Este, însă, posibil ca, datorită unor consideraţii de ordin practic, părţile unui act juridic să participe la încheierea acestuia prin intermediul altor persoane, în aceste cazuri, efectele actelor juridice astfel încheiate se produc în persoana celui reprezentat, din punct de vedere juridic considerându-se că la încheierea actului a luat parte însuşi reprezentatul.[9]

Dacă medierea nu ar fi personală, va urma a fi declarată nulă.

Nulitatea este sancţiunea de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele ce sunt contrarii normelor juridice consacrate încheierii valabile a acesteia.[10]

– Principiul declanşării şi desfăşurării medierii spre o împăcare definitivă, necondiţionată şi totală. Medierea penală se declanşează şi se desfăşoară pentru încheierea unui eventual acord al împăcării părţilor. Împăcarea părţilor va atrage efectele stipulate de art. 109 CP, numai dacă va fi definitivă, necondiţionată şi totală.

Medierea spre o împăcare definitivă va fi prezentă în cazul în care acordul de împăcare va urma a fi încheiat pentru totdeauna, dar nu pentru o anumită perioadă de timp. Chiar dacă în timpul procesului de mediere părţile vor declara că doresc să încheie acordul de împăcare, în mod inerent va urma să fie soluţionată şi întrebarea cu referire la despăgubiri, deoarece împăcarea include atât aspectul laturii penale, cât şi al celei civile. În unele cazuri, partea vătămată poate ierta acţiunile prejudiciabile ale făptuitorului, dar nu şi urmările prejudiciabile survenite ca rezultat al faptei sale ilegale, situaţie în care nu poate fi vorba despre o împăcare penală.

Medierea spre o împăcare necondiţionată va fi prezentă atunci când conflictul dintre părţi se va stinge fără a se impune o anumită condiţie pentru aceasta.

Medierea urmează să se desfăşoare spre o împăcare totală, adică desfăşurarea procesului trebuie să înceteze atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. – Principiul oficializării medierii penale.
Conform Legii cu privire la mediere, mediatorul prezintă organului de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti, în procedura cărora se află cauza penală spre examinare, acordul de împăcare, împreună cu un raport scris privind măsurile aplicate şi rezultatul medierii, fără a dezvălui însă conţinutul întrevederilor cu părţile.[11]

Avocatul Poporului
3
Nr. 7-8, 2010

– Principiul neprejudicierii desfăşurării urmăririi penale sau a judecării cauzei. Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească, în procedura cărora se află cauza penală, până la începerea procesului de mediere, cu acordul părţilor, pune la dispoziţia mediatorului materialele necesare, fără a prejudicia desfăşurarea urmăririi penale sau judecarea cauzei.

Mediatorul poartă răspundere, în condiţiile legii, pentru divulgarea informaţiei puse la dispoziţia sa în etapa de urmărire penală sau de judecare a cauzei în cadrul unui proces.[12]

– Principiul garantării medierii de către stat. În cazul medierii în cauzele penale în care împăcarea părţilor are drept rezultat înlăturarea răspunderii penale, părţile au dreptul să beneficieze de serviciile unui mediator plătit de stat, în condiţiile stabilite de Guvern.13

– Principiul desfăşurării medierii penale potrivit posibilităţii rezonabile a fiecărei părţi de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajată în raport cu adversarul său. Între părţi trebuie să se menţină un echilibru corect, astfel încât desfăşurarea medierii să atragă soluţia avantajoasă ambelor părţi la procesul medierii penale. Prin urmare, victima nu trebuie să fie dezavantajată în drepturi faţă de inculpat şi invers. Pentru ambele părţi procesul medierii urmează să ofere un rol activ şi o şansă reală de soluţionare a conflictului.

– Principiul negocierii dintre părţi. Negocierea reprezintă acea valoare a medierii, care le permite părţilor să ia ele însele deciziile care le convin mai mult la momentul respectiv. Negocierea arată că procesul medierii nu este unul formal, ci este variabil, axat pe rezultatele negocierii dintre părţi.
1 Iurie Mărgineanu, Principiile justiţiei penale în Republuca Moldova, MONOGRAF, Chişinău 2006, p. 13.
2 Legea cu privire la mediere Nr. 134-XVI din 14.06. 2007.
3 Naula Mole, Catarina Harbi, Dreptul la un process echitabil, Ghid pentru punerea în aplicare a art. 6 CEDO. Editat în R. Moldova, 2003, p. 36.
4 Institutul de Reforme Penale, Medierea în cauzele penale, Alternative la detenţie, p. 7.
5 Avocatul poporului, 8-9/ 2008, Medierea- o metodă alternativă de soluţionare a litigiilor, p.10.
6 Vezi art 12 al Legii cu privire la mediere.,
7 Vezi art. 6 al Legii cu privire la mediere
8 Institutul de Reforme Penale, medierea în cauzele penale, alternative la detenţie, p. 12.
9 DumitrescuB., Nicolae M., Popescu R „Instituţi de drept civil”, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2001, p. 89.
10 Gionea V., “Curs de drept civil”, Editura Scaiul, Bucure;ti 1996, p. 58.
11 Vezi art. 37 al Legii cu privire la mediere.,
12 Vezi art. 36 al Legii cu privire la mediere.
13 Vezi art. 35 al Legii cu privire la mediere.

Autorul Ayrault afirma că: „Legile sunt precum fluviile: pentru a le cunoaşte nu trebuie observate urmele pe care au trecut, ci izvorul lor”. Făcând referire la izvoarele materiale ale normelor juridice, am putea afirma cu certitudine că dintotdeauna au existat mari diferenţe între legile noi şi legile vechi, acestea fiind dirijate de nivelul de dezvoltare a comunităţii, de gradul de civilizaţie a acesteia, dar nu în ultimul rând de obiceiurile, datinile şi moravurile poporului care le-au creat.

Astfel, concepţiile referitoare la modul de evaluare şi de folosire a probelor de asemenea au evoluat enorm în timp. În cele ce urmează vom efectua o scurtă descriere a evoluţiei a noţiunii de ”probe”.

În procesul penal antic, de tip acuzatorial, probele erau fundamentate în exclusivitate pe concepţiile empirice şi mistice, fapt ce oferea posibilitatea organelor judiciare de a aprecia valoarea probelor într-un mod foarte arbitrar, invocând mereu valoarea forţei supra-

NOŢIUNEA ŞI SEMNIFICAŢIA DOCUMENTELOR CA MIJLOACE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL
Iurie Mărgineanu, avocat, dr. conf. univ. ULIM
Natalia Podlisnic, studentă, Facultatea Drept, ULIM
In a trial, we always have to establish with certainity every fact, every event, every important question. This is possible only having all relevant evidence.
When someone has to investigate a case, documents as evidence present a great importance in finding out the truth, establishing all the facts and their authenticity.
This article comes to reveal the way of evolution of evidence in a trial from ancient times until our days, documents and their place in the matter of probation, their classification, their legal regulation into national law, inherent and essential moments in the practical use of documents as evidence.

Avocatul Poporului
4
Nr. 7-8, 2010

naturale, pe când în dreptul medieval se făceau unele referiri la probele de genul ordaliilor, al duelului judiciar şi al jurământului religios.

În procesul de tip inchizitorial, teoria probelor formale , în care legea dădea diverselor probe o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie precumpănitoare şi să determine anticipat soluţionarea cauzei, în conformitate cu concepţiile şi interesele promovate prin norma juridică.1 Astfel se pot explica acele reguli de drept care ofereau nobilului o poziţie superioară iobagului, clericului o poziţie superioară laicului, bărbatului o poziţie superioară femeii.

Procesul penal modern nu acordă în general niciun fel de prioritate unor sau altor probe, astfel excluzând asigurarea forţei probatorii pentru anumite categorii de probe. Dreptul procesual penal modern, descătuşând organul judiciar de obligaţia respectării ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor. Elementul de bază al teoriei liberei aprecieri a probelor este marcat de intima convingere a organului judiciar care îşi formează opinia în urma administrării probelor. În majoritatea reglementărilor această împrejurare este marcată expres prin normele legale care fac trimitere la intima convingere a celui care are obligaţia aprecierii probelor.

Conform prevederilor art.157 CPP al RM, constituie mijloc material de probă documentele în orice formă (scrisă, audio, video, electronică etc.) care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru cauză. În CPP al Federaţiei Ruse găsim o poziţie puţin diferită de cea reglementată în legislaţia autohtonă. Aceasta se explică prin următoarea idee tratată în literatura rusă de specialitate care subliniază că: ”Pornind de la poziţia de iure a autorului documentului, acestea pot fi clasificate în oficiale şi neoficiale. Cele oficiale rezultă de la organele statului, organizaţii. Autorii documentelor neoficiale sunt cetăţenii.”

Tot, legislaţia rusă scote în evidenţă faptul că competenţa autorului documentului oficial este limitată de prerogativele oferite de funcţia exercitată. Documentele neoficiale, de regulă, sunt legate de realizarea de către cetăţeni a drepturilor şi obligaţiilor lor. Nu are valoare de probă documentul care izvorăşte de la un organ necompetent sau persoană cu funcţie de răspundere necompetentă, persoana ce nu este titulară a dreptului respectiv.2 Se consideră că se poate enunţa cu exactitate înţelesul documentelor ca mijloc de probă, aplicând poziţia teoriei informaţiei.

Toţi filozofii consideră că informaţia nu poate exista fără un înveliş material, fără un purtător material. Este evident că orice înştiinţare, orice date faptice trebuie să
1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Vol.1, Editura Paideia,1998, p.331.
2 Научно-практический комментарий к уголовно- процессуальному кодексу Российской Федерации под общей редакцией Председателя Верховного Суда РФ В.М. Лебедева, 5-е издание, изд. Юрайт, Москва 2009, стр. 295. dispună de o anumită formă.

Astfel, conform părerii autorului Iu.N.Prokofiev, purtătorii materiali ai informaţiei pot fi clasificaţi în trei mari categorii:

1. Realitatea care ne înconjoară: diferite obiecte ce servesc obiectul recunoaşterii. În cadrul procesului penal prezintă importanţă aşa-numitele starea de fapt (împrejurările existente la faţa locului) şi faptele – acţiuni (faptul infracţiunii). Primirea anumitor informaţii nemijlocit din cadrul faptelor-acţiuni nu este posibilă, deoarece acestea sunt nişte acţiuni petrecute în trecut.

2. Sistemele autoreglatoare capabile de a primi, păstra şi de a transmite informaţia (oamenii, diferite instalaţii automate). Deoarece poate fi urmărit şi, în acelaşi moment, controlat procesul primirii, păstrării şi transmiterii informaţiei, de către oameni, la fel şi de către diferite instalaţii automate, această informaţie poate servi drept probă

3. Purtători ai informaţiei intenţionat perfectaţi (întocmiţi) în cadrul cărora se fixează o anumită informaţie în scopul păstrării şi transmiterii ei (de exemplu: documentele). Vom oglindi doar ultima grupă de purtători ai informaţiei, şi anume – documentele. în literatura de specialitate există două puncte de vedere asupra înţelesului termenului «document».3

«Unii autori consideră că documentul este doar un act întocmit în formă scrisă, alţii consideră, însă, că în calitate de document poate apărea nu numai un act format în formă scrisă, dar şi peliculele fotografice, diverse filme cronicare, scheme, planuri, fonograme etc.»

4. În pofida acestui fapt, toţi autorii sunt de părerea că documentul este un obiect al lumii materiale, care conţine informaţii despre evenimente şi fapte, expuse cu ajutorul semnelor scrise care transmit gândul omenesc sau sunt fixate şi reproduse cu ajutorul tehnicii sub formă de reprezentări sau vorbire orală.

Astfel, în calitate de document, poate apărea nu numai actele întocmite în formă scrisă, dar şi filmele cronicare, schemele, planurile etc.

Scrisoarea este doar una dintre modalităţile de fixare a vorbirii orale, deoarece vorbirea orală poate fi fixată nu numai cu ajutorul scrisorii, dar şi pe calea alcătuirii unei fonograme. Se poate fixa nu numai vorbirea orală, dar şi aflarea diferitelor obiecte la faţa locului, acţiunile oamenilor, ale diferitor mecanisme etc., şi nu doar prin folosirea obligatorie a înregistrării în formă scrisă a unor asemenea acţiuni şi obiecte, toate acestea putând fi înregistrate şi cu ajutorul fotografiei, schemelor, modelelor etc.

Orice mod de fixare este important în cadrul procesului penal, deoarece esenţa documentelor se reduce la faptul că acestea apar ca un mod de fixare a unei informaţii concrete pentru o păstrare îndelungată şi transmiterea
3 Прокофьеф Ю.Н., «Понятие и сущность документов как доказательств в советском уголовном процессе», М., 1973 г., стр. 78.
4 Копьева А.Н., «Документы как доказательств в советском уголовном процессе», Иркутск, 1973 г., стр.5.

Avocatul Poporului
5
Nr. 7-8, 2010
acestei informaţii în timp şi în spaţiu.

O definiţie mai explicită a sensului de document o dă profesorul Arseniev: «Documentul este un obiect al lumii materiale pe care artificial este fixat un anumit fapt. Aceasta poate fi o foaie de hârtie, pe care este făcută o inscripţie despre un anumit eveniment, poate fi negativul, pelicula cinematografică, fotografică (documentul foto şi cinematografie).2

Prin documente ca mijloace de probă în procesul penal înţelegem obiectele lumii materiale special pregătite de către persoane oficiale sau particulare ce nu sunt subiect al activităţii procesual-penale şi sunt destinate pentru a fixa şi a transmite informaţia pentru a fi utilizată atât în cadrul procesului penal, cât şi în alte scopuri»5

Autorul C.P.Golubeatnikov înţelege prin lexemul «document» orice obiect al lumii materiale în care, fie cu ajutorul obiectelor, fie cu ajutorul altor mijloace accesibile de înregistrare, sunt înregistrate informaţii cu privire la un anumit fapt şi care prezintă importanţă pentru examinarea justă a cauzei6.

A.A. Levi consideră «drept document doar cel care este format în mod intenţionat şi în care printr-o metodă oarecare este înregistrată o idee cu privire la anumite fapte având o semnificaţie juridică»7.
Luând în considerare cele relatate, putem scoate în evidenţă trăsăturile caracteristice documentelor ca mijloace de probă.

Şi anume:
1. Faptul, împrejurarea stabilirea căruia prezintă importanţă în cadrul procesului penal, iniţial este percepută de către persoană (nemijlocit sau cu ajutorul diferitelor mijloace de fixare) ulterior urmând a fi întocmit documentul. Cu alte cuvinte, procesul formării documentului ca mijloc de probă este analogic procesului de formare a declaraţiilor date de către martori. Aceasta a şi servit drept temei pentru autorul G.M.Minkovskii şi A.A.Eisman 8 de a aşeza documentele alături de declaraţiile care parvin din partea persoanelor (fie că sunt martori, parte vătămată) procesul de formare a cărora cuprinde: reflectarea, întărirea, păstrarea informaţiei şi transmiterea ei fie pe cale orală, fie prin comunicări documentare.

2. În toate cazurile, documentul cuprinde o informaţie despre un anumit fapt, eveniment şi care prezintă importanţă pentru cauza examinată. Informaţia dată este scrisă cu ajutorul literelor, semnelor grafice etc. Astfel, documentul fixează ideea alcătuitorului acestuia.

3. Documentul se întocmeşte prin intermediul fixării nemijlocite a vorbirii orale ce urmează a fi reproduse sau pe calea fixării reprezentării ce poate fi urmărită de oricine, sau pe calea echivalenţei, adică fixarea informaţiei prin intermediul unor semne convenţionale.

5 Прокофьеф Ю.Н., «Понятие и сущность документов как доказательств в советском уголовном процессе», Иркутск., 1978 г., стр. 16.
6 К.П.Голубятников, «Документы как доказательства», Москва, 1973 г., стр. 4.
7 А.А.Леви, «Документы как доказательств в советском уголовном процессе», Волгоград, 1978, стр. 23.
8 Теория доказательств в советском уголовном процессе, М., 1975 г., стр. 73.
4. Un şir de documente au un conţinut accesibil doar unor persoane, adică doar acelor persoane care dispun de cunoştinţe într-un anumit domeniu: computatoarelor, documentaţiei tehnologice etc.

«Însă în toate aceste cazuri informaţia din cadrul unor asemenea documente este unică şi poate fi percepută în mod similar de către orice persoană care cunoaşte codul în baza căruia a fost perfectat documentul»9.

5. Documentul poate fi întocmit pe orice material şi în orice metodă care să-i asigure păstrarea şi esenţa conţinutului lui.

Documentul ca mijloc de probă este caracterizat prin unitatea dintre conţinut şi formă. Conţinutul îl alcătuiesc acele date faptice despre împrejurările esenţiale ale cauzei reflectate în documentele respective. Forma este constituită din materialul documentului, rechizitele care certifică personalitatea alcătuitorului, autenticitatea documentului.

Documentele care parvin din partea persoanelor oficiale, fizice sau juridice trebuie să fie însoţite de aşa-numitele rechizite oficiale, cum ar fi: datele de identificare a persoanei care a întocmit documentul, data întocmirii etc. După opinia lui G.M.Minkovskii şi V.G.Tanasevici, nerespectarea formei unui document oficial nu în toate cazurile denotă incorectitudinea conţinutului acestuia. «Importanţa probantă a documentului în aceeaşi măsură legată de conţinutul şi forma lui, cu atât mai mult că pentru stabilirea autenticităţii documentului întotdeauna este necesară studierea conţinutului lui, iar pentru stabilirea admisibilităţii – şi forma».10

Admisibilitatea probelor se stabileşte în temeiul prevederilor legii privitor la sursa de probă, regulile strângerii probelor şi fixării.»

În procesul-penal calitatea de sursă a faptelor ce prezintă importanţă pentru cauză o au martorul, partea vătămată, bănuitul, învinuitul, persoanele oficiale, cetăţenii, expertul etc. Toate aceste surse, în afară de experţi şi persoanele oficiale, pot fi înlocuite, adică, în virtutea prevederilor legii procesual-penale, nu poate avea loc cumularea rolului procesual de martor, parte vătămată, învinuit cu un alt rol. Astfel, dacă procurorul, judecătorul, ofiţerul de urmărire penală au fost martori în privinţa unei infracţiuni, ei pot avea doar calitatea de martori şi nicidecum nu pot îndeplini în cazul dat funcţiile lor procesuale.

În cazurile în care nu sunt respectate cerinţele admisibilităţii probelor, respectiv a documentelor, acestea urmează a fi recunoscute drept neadmisibile ca urmare a unor încălcări obiective rezultate cu îndoieli în privinţa autenticităţii informaţiei conţinute în document.

O inevitabilă îndoială apare în situaţia:
• când nu este cunoscută persoana care a întocmit documentul. Prin urmare, nu pot apărea în calitate de mijloc de probă scrisorile anonime, documentul nesemnat etc.;
• existenţa anumitor goluri în cadrul documentului
9 Б.И.Пинхасов, «Использование документов в доказывании», Ташкент, 1977 г., стр. 8.
10 Б.И.Пинхасов, Ibidem, pag. 9.

Avocatul Poporului
6
Nr. 7-8, 2010

care exclud posibilitatea înţelegerii cu exactitate a conţinutului acestuia;
• nu sunt admisibile în calitate de probe copiile documentelor distruse sau dispărute.
În lipsa acestor încălcări sau chiar dacă ele sunt, însă pot fi înlăturate cu ajutorul anumitor metode, de exemplu: fotografierea, xerocopia, documentul poate fi considerat admisibil.

În literatura de specialitate sunt date mai multe definiţii ale admisibilităţii. După Curdadze «admisibilitatea este corespunderea cerinţelor legii procesual-penale privind sursa (de probă), condiţiile, modul obţinerii şi fixării procesuale a datelor faptice privind împrejurările importante ale cauzei».11

Din această noţiune rezultă părţile ei componente:
1) Un izvor determinat de informaţii despre împrejurările de fapt ce au importanţă pentru cauză.
2) O ordine stabilită de obţinere a acestor informaţii.
3) O ordine stabilită de fixare procesuală a informaţiei.
«Cercetarea ordinii stabilite de strângere a datelor despre împrejurările faptei presupune studierea a 2 aspecte:
а) dacă e stabilit de lege mijlocul dat de obţinere a probelor?
b) corespunde el acestui mijloc sau nu?»12
Esenţa primei întrebări constă în faptul că, pentru obţinerea probelor, pot fi utilizate doar procedurile stabilite de lege. Reglementarea legală a procedurii adunării probelor are, pe de o parte, drept scop asigurarea mai eficientă a autenticităţii şi complexităţii informaţiei, iar pe de altă parte, să asigure drepturile şi interesele legitime ale participanţilor la procesul penal.

Conţinutul întrebării a doua constă în faptul că mijlocul de probă de un anumit tip trebuie să fie strâns legat cu respectarea cerinţelor stabilite anume pentru această probă. Astfel, distingem mijloace de probă care pot fi obţinute în urma unei proceduri strict stabilite, de exemplu: declaraţiile martorului (art.105 CPP RM) ce se obţin doar în cadrul audierii acestuia; o altă grupă de probe sunt acelea pentru obţinerea cărora sunt necesare un ansamblu de proceduri, utilizarea vreuneia dintre ele depinde de situaţia concretă ce apare în procesul probaţiunii: corpurile delicte, documentele. Aceste mijloace de probă pot fi obţinute în urma cercetării la faţa locului, percheziţiei, ridicării, cererii şi prezentării.

Analizând prevederile art.157 CPP RM, observăm că, în calitate de surse a documentelor, apar persoanele oficiale fizice sau juridice.

Astfel, drept sursă a documentelor, în calitate de mijloc de probă poate apărea orice cetăţean care a perceput împrejurări ce au importanţă pentru cauză şi care sunt formulate într-un document. «În cazul respectiv nu prezintă importanţă dacă documentul e alcătuit şi scris cu mâna proprie sau autorul documentului a dictat conţinutul lui»13.
11 Курдадзе, «Пределы доказывания на предварительном следствии», Тбилиси, 1986 г., стр. 116.
12 Ю.Н.Прокофьеф, Ibidem. 13 Ibidem, pag. 32.

Persoana oficială ca sursă a documentelor trebuie să se conformeze normelor privind competenţa de a emite documente. Competenţa ei decurge din competenţa organului pe care ea îl reprezintă. Această competenţă are două elemente:
1) Sfera de întindere a împuternicirilor de conducere a acestui organ.
2) Împuternicirile persoanelor oficiale în acest organ.
Astfel, sursa documentului oficial sunt persoanele oficiale fizice sau juridice, care acţionează în limitele împuternicirilor atribuite lor prin lege.

Studiind problema documentelor oficiale, este necesar să clarificăm problema dacă intră împrejurările şi faptele expuse în documente în sfera activităţii organului ce a eliberat documentul. Pentru a da un răspuns afirmativ la această întrebare, trebuie să constatăm dacă persoana oficială – fizică sau juridică respectivă – dispune de împuterniciri pentru a întocmi acest document.

Comentariul CPP al Federaţiei Ruse mai face referire şi la tratatele internaţionale de asistenţă juridică, menţionând că: ”În cazul în care există un tratat de asistenţă juridică internaţională, documentele ce conţin date ce au legătură cu o anumită cauză, întocmite pe teritoriul statului străin de organele sau persoanele competente întărite şi ştampilate, prezentate organelor de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată, trebuie examinate drept probe.”14

«Pentru stabilirea înţelesului documentului ca mijloc de probă trebuie să examinăm, menţionează autorul Pinhasov, şi întrebarea despre conexiunea documentului şi a copiei lui, documentului şi traducerii lui, documentului şi anexelor lui».15

Documentul original şi copia lui corelează la fel ca şi orice probă primară cu cea derivată, adică noţiunea de document – mijloc de probă – include şi documentulcopie. Nu este corectă opinia autorilor care consideră că procesul de probare poate avea loc doar în temeiul documentelor originale.

Copia poate fi utilizată în vederea efectuării unui control în scopul constatării veridicităţii şi exactităţii originalului, pentru întocmirea acestuia în caz de lipsă sau pierdere. Legea nu stabileşte limitări în această direcţie. Întrebarea despre admisibilitatea copiei documentului se hotărăşte în fiecare caz pornind de la ansamblul probelor existente în cauza dată.

În practică şi în lege chiar este foarte larg redată însăşi esenţa termenului de copie a documentului. Se presupune că documentul întocmit în mai multe exemplare autentice (chiar şi prin foaie indigo) are mai multe originale, fiind interzis a privi primul exemplar ca original, iar toate celelalte drept copii ale originalului. Copia trebuie să conţină menţiunea: «Copia e corectă» şi ştampila organului respectiv.

14 Научно-практический комментарий к уголовно- процессуальному кодексу Российской Федерации под общей редакцией Председателя Верховного Суда РФ В.М. Лебедева, 5-е издание, изд. Юрайт, Москва 2009, стр. 296.

15 Б.И. Пинхасов, Ibidem, pag. 10.

Avocatul Poporului
7
Nr. 7-8, 2010

În situaţia anexării la dosar a documentului îndeplinit în altă limbă decât cea în care se duce urmărirea penală, traducerea lui scrisă urmează să fie examinată ca o parte a documentului respectiv. Este evident că traducerea trebuie să fie efectuată cu exactitate şi deplin.
Maculatoarele şi notiţele stenografice nedescifrate, după regula generală, nu se utilizează în probaţiune, dacă se dispune de însuşi documentul dat. În situaţia pierderii documentului, însă, materialele date obţin caracter de probă.

Acestea urmează a fi utilizate, la fel, şi în situaţia în care exactitatea şi plenitudinea documentului trezeşte îndoieli. În practică, foarte des apare întrebarea cu privire la valoarea probatore a anexelor la documente, care pot apărea sub diferite forme: scheme grafice, tăbliţe, fotografii etc.

Unii autori consideră anexele la documente ca un material ce ilustrează conţinutul documentului de bază.16 Profesorul Pinhasov nu împărtăşeşte această idee susţinând ideea că «chiar şi în acele cazuri în care legea cere obligatoriu forma scrisă a documentului de bază, rolul anexelor grafice, fotografiilor nu sunt reduse la însemnătatea ilustrativă sau chiar de control. În documentul de bază pot lipsi unele detalii ce sunt cuprinse în cadrul anexelor»17. Astfel, din cele menţionate, putem trage concluzia că documentul de bază şi anexa la el formează un tot întreg.

«Studiind problema despre documente ca mijloace de probă, trebuie să relatăm dacă procesele-verbale privitoare la actele de urmărire penală sunt privite ca documente în sensul art.157 CPP al RM».18

«În literatura procesual-penală, este acceptată opinia, potrivit căreia, documentele se împart în 2 categorii:
1) procesele-verbale de efectuare a actelor de urmărire şi judecătoreşti;
2) alte documente.»19

Această delimitare este destul de întemeiată. În primul rând, procesele-verbale de efectuare a actelor de urmărire penală şi «alte documente» au diferite surse de apariţie. În calitate de izvor al apariţiei proceselor-verbale de efectuare a actelor de urmărire penală apar subiecţii procesual-penali (ofiţerul de urmărire penală) care sunt împuterniciţi de a colecta, cerceta şi aprecia probele.
Sursa apariţiei «altor documente» o constituie persoanele cu funcţii de răspundere şi cetăţenii care nu sunt în drept de a efectua anumite acţiuni procesuale cu privire la cauza care se află în curs de examinare. Mai mult ca atât, există deosebiri esenţiale în privinţa formei proceselorverbale şi a «altor documente». Codul procesual penal indică destul de clar forma proceselor-verbale, conţinutul lor, rechizitele necesare.

În privinţa «altor documente», legea prevede doar ordinea colectării lor.
Anume sursa acestora, diferitele forme procesuale de exprimare şi perfectare ne permite să facem distincţie dintre un mijloc de probă de altul.
16 de exemplu, Galkin.
17 Б.И. Пинхасов, Ibidem, pag. 11.
18 Ibidem, pag. 38.
19 Ibidem; pag. 38.

Desigur, procesele-verbale de efectuare a actelor de urmărire penală în înţelesul larg al cuvântului sunt şi ele documente. Însă natura procesuală a proceselor-verbale este cu totul diferită de cea a «altor documente», fapt ce nu ne permite să cumulam aceşti doi termeni. Proceseleverbale fixează informaţia care este deja cunoscută în urma efectuării actelor de urmărire penală. Conţinutul «altor documente», însă, ne pun la dispoziţie o informaţie nouă anterior necunoscută. Dacă conţinutul documentului trezeşte îndoieli, apare necesitatea efectuării unor acte suplimentare de urmărire în vederea înlăturării acestor îndoieli.

O altă deosebire esenţială constă în faptul că procesele- verbale întotdeauna, în mod obligatoriu, se întocmesc în legătură cu efectuarea actelor de urmărire. Una dintre cerinţele esenţiale ale admisibilităţii acestor mijloace de probă este intentarea procesului penal.

«Alte documente», însă pot fi întocmite în legătură cu diverse motive, inclusiv neavând nicio legătură cu efectuarea actelor de urmărire.

Anume din acest considerent că «alte documente» apar în afara procesului-penal, legea reglementează doar ordinea colectării lor, având drept scop asigurarea obţinerii unor rezultate pozitive 20.

Prin documente ca mijloace de probă trebuie de avut în vedere doar documentele în sensul art.157 CPP. Conform prevederilor legii, teoriei şi practicii procesual- penale au importanţă probantă documentele ce au un ansamblu de semne:
a) conţin informaţii despre împrejurări izvorul cărora poate fi controlat;
b) aceste informaţii se atestă sau se expun de organele şi persoanele oficiale în limitele competenţei lor, iar dacă documentul parvine de la un cetăţean – în limitele informării acestuia;
c) aceste date trebuie să aibă importanţă pentru cauză;
d) documentul obţine valoarea de probă dacă este respectată ordinea stabilită de lege de obţinere şi anexare a lui la dosar.

«Toate aceste semne sunt caracteristice şi pentru întocmire procesuală a comunicărilor despre infracţiuni. De aceea nu putem fi de acord cu afirmaţiile, că cererile, lămuririle ş.a., parvenite de la cetăţeni sunt documente doar în înţelesul prozaic al acestui cuvânt,21 dar ele, nu sunt probe procesuale, deoarece astfel de probe pot fi doar acele documente cărora, legea le recunoaşte puterea juridică (testamente, contracte etc.)»22. În acest sens, putem evidenţia faptul că cererile despre săvârşirea infracţiunilor au, de asemenea, o valoare probantă, deoarece adresarea lor organelor de urmărire penală constituie faptul juridic, care atrage obligaţiunea acestor organe să le examineze, rezultatele examinării urmând a fi aduse la cunoştinţă solicitantului.
20 Ibidem, pag.15.
21 А.М.Ларин, «Расследование по уголовному делу. Планирование, организация», М., 1970 г., стр. 6.
22 Н.П.Кузнецов, «№Доказывании в стадии возбуждения уголовного дела», Воронеж, 1985 г., стр. 63.

Avocatul Poporului
8
Nr. 7-8, 2010

Drept urmare a adresei nr.290 CJ-10 din 15 iunie 2010 către dl Ion Pleşca, preşedintele Comisiei juridice, numiri şi imunităţi a Parlamentului Republicii Moldova, referitoare la solicitarea de a prezenta opinia şi propunerile asupra problemelor şi, respectiv, recomandărilor Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău privitoare la unele reglementări din C.C., în contextul opiniei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie adoptate la şedinţa operativă din 02 iulie 2010, manifestând interesul şi dorinţa de a identifica şi propune soluţii optime, ne îngăduim să dezvoltăm această opinie, pe care o susţinem integral.

Preocupările din ultimul timp cu privire la C.C. îndeamnă la activităţi concrete şi constructive în vederea rezolvării problemelor ridicate de practica judiciară în legătură cu interpretarea şi aplicarea prevederilor acestui act normativ, dat fiind faptul că la acest capitol s-au pronunţat şi continuă să se pronunţe diverse puncte de vedere, deseori controversate, toate orientate spre încercări de sintetizare şi ordonare a cunoştinţelor teoretice şi practice, în vederea soluţionării problemelor ce ţin de realizarea acestei opere legislative.

Faţă de aceste motive, pornind de la faptul că procesele contravenţionale au o pondere substanţială şi însemnată în activitatea instanţelor judecătoreşti, în vederea stabilirii reglementărilor pertinente pentru aplicarea corectă şi uniformă a normelor încorporate în C.C., prin scrisoarea nr.9-S.R./09 din 22.06.2009, Curtea Supremă de Justiţie a solicitat de la instanţele judecătoreşti Note informative, care să includă:
a) probleme de drept întâlnite de instanţa de judecată la interpretarea şi aplicarea legii contravenţionale;
b) constatări motivate privind imperfecţiunea şi neconcordanţa legii contravenţionale, în cazul în care există asemenea situaţie la judecarea cauzei contravenţionale;
c) propuneri privind perfecţionarea cadrului legislativ existent în domeniul contravenţional şi necesitatea armonizării normelor în vigoare cu reglementările legislaţiei comunitare.

Efectuând analiza juridică a Notelor informative parvenite, am constatat că instanţele judecătoreşti întâmpină diverse probleme de drept în cadrul aplicării legii contravenţionale, probleme care creează consecinţe negative, cu implicaţii de ordin teoretic, dar şi practic (deficienţe la interpretarea unitară şi aplicarea corectă a normelor contravenţionale, contestaţii întemeiate privind valoarea lor normativă, diminuarea eficienţei legii contravenţionale, abordări conjuncturale, reglementări juridice, practici distorsionate etc.).

În acest context, Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, la 29 octombrie 2009, a organizat o masă rotundă, în cadrul căreia s-au pus în discuţie problemele apărute în instanţele de judecată la aplicarea prevederilor C.C. Din discursurile preşedinţilor instanţelor judecătoreşti, participanţi la dezbateri, rezultă că judecătorii întâmpină

SUMMARY
Analyzing the informative notes regarding on the application of the Contravention Law which arrive to the Supreme Court of Justice from other courts, we find that Contravention Code does not provide in full measure solutions for the legal regulation of new relations co-existing in society and is not yet systematized on the basis of some principles, institutions and own regulations. In such circumstances the courts are called as well as the function of solving the contravention causes, to contribute significantly to the application of the legal framework in contravention domain which is able to answer to the rigors and demands of time.

The importance of judicial activity in the process of elaboration and training of the contravention law comes from the fact that the concepts, categories, principles and legal institutions of this normative act should be developed and evaluated under the direct influence of jurisprudence. In turn these values of thought and judicial practice follow to be subject to extensive research by the science of the Contravention Law because eventually to be integrated into a symmetric system by operation of elaborating the proposals of lege ferenda at the Contravention Code.
Opinie cu pri vire la sesi zarea Cole giului penal al Curţii Supreme de Justiţie în probleme de drept contra venţional
Sergiu Furdui ,
doctor în drept, conferenţiar universitar,
vicepreşedinte al Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie

Avocatul Poporului
9
Nr. 7-8, 2010
dificultăţi la interpretarea şi aplicarea legii contravenţionale, deoarece aceasta este afectată de imperfecţiuni şi neclarităţi legislative, motiv pentru care se adoptă soluţii diferite şi contradictorii.

Cu privire la problemele survenite în legătură cu aplicarea C.C. s-a discutat şi în cadrul mesei rotunde prilejuite de lansarea Raportului elaborat de Programul de Drept,,Performanţele justiţiei penale prin prisma drepturilor omului. Evaluarea procesului de transformare a sistemului de justiţie penală în Republica Moldova’’, desfăşurat la 2 decembrie 2009. În Raport se subliniază că ,,Noul C.C. este foarte complicat şi nu s-a făcut nicio estimare a impactului în practică. Acesta prevede noi contravenţii şi o procedură mult mai complexă, ceea ce va spori numărul de cazuri, în special pentru judecători” [7, p. 124].1

În timpul dezbaterilor pe marginea proiectului C.C., am atenţionat în nenumărate rânduri [9, p. 57-67]2; [9, p. 11- 13]3 asupra impactului negativ ce risca să se răsfrângă în legătură cu adoptarea legii contravenţionale necalitative, dar, spre regret, n-am fost auziţi. Astfel, am semnalat „că abordarea voluntaristă sau diletantă a concepţiei privind C.C., neglijându-se sau exagerându-se însemnătatea noţiunilor- cheie şi a principiilor de bază ale unui asemenea act normativ important, prin substituirea componentelor de bază cu cele din alte ramuri de drept sau prin preluarea lor din legislaţia în vigoare, deja depăşită, poate avea consecinţe negative, cu implicaţii de ordin teoretic (o tratare cu caracter subiectivist şi unilateral a reglementărilor contravenţionale), dar şi la nivel practic (deficienţe serioase la interpretarea şi aplicarea normelor contravenţionale, slăbirea eficienţei legii contravenţionale etc.) [10, p. 6]4.

Astfel, pe de o parte, este foarte dificil a sesiza, chiar imposibil a argumenta din punct de vedere ştiinţific, plasarea în C.C., într-un singur capitol, a două instituţii de bază, dar diferite ale dreptului contravenţional: contravenţia şi răspunderea contravenţională (capitolul 2), precum şi cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi cauzele care exonerează răspunderea contravenţională (capitolul 3), cu atât mai mult identificându-le într-o singură normă generală (art.19).

Pe de altă parte, două părţi componente ale unei instituţii de bază a dreptului contravenţional (sancţiunea contravenţională) sunt plasate în două capitole (capitolul 4 – sancţiunile contravenţionale şi capitolul 5 – aplicarea sancţiunii contravenţionale). De asemenea, constituie o lacună evidentă absenţa în Partea generală a C.C. a măsurilor de asigurare: confiscarea specială, desfiinţarea lucrărilor neautorizate şi aducerea în stare iniţială, acţiuni educative de profilaxie individuală aplicate minorului, obligarea la tratament medical. Astfel, la examinarea cauzelor cu privire la contravenţiile prevăzute de art.179 (construcţii neautorizate şi intervenţii neautorizate la construcţiile existente), art.274 (încălcarea regulilor de comerţ în piaţă), art.287 (încălcarea regulilor vamale) şi multe altele, autoritatea competentă întâmpină probleme în vederea soluţionării juste a cauzelor respective în legătură cu chestiunile privind obiectele a căror existenţă şi circulaţie este ilegală.

Este extrem de greu a aprecia ce activitate desfăşoară instanţa de judecată la aplicarea prevederilor art.34 alin.4- 8, de vreme ce această instanţă este transformată în mod nejustificat într-un organ de executare a sancţiunii contravenţionale – amenda şi, astfel, fiind evitată procedura de executare prin prisma activităţii organului de executare (titlul 7 din Codul de executare) [11].5

Este o eroare vădită că una şi aceeaşi faptă contravenţională se prevede în mai multe articole din Partea specială C.C. De exemplu, art.91 alin.(2) prevede răspundere pentru comercializarea către minori a produselor din tutun şi a băuturilor alcoolice. Tot pentru comercializarea pentru minori a băuturilor alcoolice se prevede răspundere în art.286 alin.(4) şi în art.286 alin.(3).

Este vădit greşită sancţiunea în art.274 alin.(2) C.C., în care se prevede amendă de la 50 la 500 de unităţi convenţionale, pe când în art.34 alin.(2) se prevede că amenda se aplică persoanelor fizice de la 1 la 150 de unităţi convenţionale. Asemenea greşeli există şi în alte norme speciale ale C.C.

În acest context, subliniem că Partea specială a C.C., în principiu, este o reproducere a Părţii speciale a CCA, doar fiind schimbată ordinea clasificării capitolelor şi, în unele cazuri, fiind completată cu noi componenţe de contravenţii. Se observă că, la elaborarea componenţelor de contravenţii, nu s-a ţinut seama de actele normative în vigoare, care reglementează raporturile juridice din domeniul respectiv ocrotit de legea contravenţională şi nu a fost consultat organul de stat specializat în evidenţa legislativă cu privire la materia supusă reglementării contravenţionale.

Aceasta se resimte în modul de redactare a normei contravenţionale speciale, uneori formulările conţin termeni imprecişi (art.310) sau cu o semnificaţie exclusiv tehnică (art.309), pentru ca, alteori, formulările, din dorinţa de a fi sintetice, să conţină doar prevederi generale şi, totodată, neconcrete cu privire la obiectul contravenţiei (art.291).

O problemă deosebit de dificilă este partea procesuală din C.C., care conţine neclarităţi, inexactităţi şi lacune. Nu sunt structurate logic şi consecutiv activităţile procesuale pe faze şi etape etc. Practica demonstrează că soluţiile actuale din partea procesuală a C.C. conduc la probleme foarte complicate şi aproape irezolvabile, inclusiv la imposibilitatea executării hotărârii în cauza contravenţională.

Faptul că se întocmesc un număr mare de procese-verbale cu privire la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor şi, respectiv, se raportează că s-au perceput la buget sume mari ce provin din amenzile contravenţionale nu este relevant şi elocvent, deoarece un număr foarte mare de asemenea hotărâri nu se execută din diferite motive, cauza principală fiind imperfecţiunea şi complexitatea exagerată a procedurii contravenţionale prevăzute de C.C.

La realizarea sarcinii privind apărarea valorilor ocrotite de legea contravenţională, importanţa teoretică şi practică